[fb_button]Un părinte responsabil este un părinte care-și face griji pentru copilul său. El știe că trebuie să-l pregătească pe micuț cât mai bine pentru a face față cu succes provocărilor de tot tipul pe care viitorul i le rezervă. În viața de zi cu zi am întâlnit părinți care aleg să-și rezolve această dilemă prin una sau alta dintre următoarele abordări: ori devin superprotectivi, încercând să înlăture ei toate piedicile care ar putea sta în evoluția copilului, ori consideră că micuțul va învăța cel mai bine prin propria experiență (și ca atare îl lasă să învețe „pe propria piele” cum să se descurce). Nu credem că vreuna dintre aceste extreme este pozitivă, dar ceva trebuie făcut, nu este așa? Simister (2011) preluând o statistică spunea că un procent de 60% dintre muncile pe care copiii noștri le vor face (atunci când vor ajunge adulți) probabil că nu au fost nici măcar inventate! Iată de ce, prima variantă (a părintelui superprotecționist) nu este deloc o soluție; în acest caz copilul nu va avea flexibilitatea necesară pentru a se adapta, pentru a se construi pe sine ori de câte ori viața i-o va cere. Atunci să încercăm cealaltă cale? Să mergem pe varianta „nu mă interesează, te descurci”?
Astăzi am fost cu fiica mea în parc. Jocul preferat a fost ceea ce, noi adulții, am numit podul piraților. La un moment dat o fată de aceeași vârstă s-a urcat pe banda de cauciuc de deasupra „podului” – o poziție periculoasă. M-am uitat în jur – nici un părinte dintre cei văzuți de mine nu părea să fie al fetiței în cauză, nimeni din apropiere nu o supraveghea și nu intervenea la gestul necugetat. I-am spus eu atunci că nu este Ok și poate să cadă. După ce m-a ascultat și a coborât pe pod a întrebat-o brusc pe fata mea (deși nu interacționaseră în vreun fel până în acel moment): Vrei să fim prietene?
Este bine ca părintele să fie absent (fizic sau psihic) din experiențele de învățare ale copilului său? Ce se întâmplase cu fata nesupravegheată? Ce carență emoțională sugera întrebarea ei, ce nevoie acută de afectivitate pe care nu o primise de acolo de unde trebuia? Lipsa de sprijin nu credeți că aduce și o anumită insecuritate afectivă la copil? Sunteți pregătiți să plătiți un asemenea preț?
Dacă – așa cum lesne puteam intui – extremele nu sunt favorabile educației micuților noștri ce altceva ne mai rămâne?
Propunerea noastră privește posibilitatea unor tehnici de simulare (directă/fizică sau mentală atunci când suportul fizic nu este posibil). Să explicăm puțin justețea acestei opțiuni: ce ați zice dacă un pilot ar fi lăsat să zboare la prima lecție într-un cadru real, cu pasageri la bordul avionului pe care îl pilotează? Și ca să apropiem și mai mult situațiile prezentate – presupuneți că este și singur în carlinga pilotului, nu are pe nimeni cu experiență de zbor care să-l îndrume. Sau, mai simplu, un tânăr care în viața lui nu s-a urcat într-o mașină pe locul conducătorului auto i se spune să se pornească prin oraș, în trafic, fără să aibă instructorul. Mai pare o soluție învățarea „pe propria piele” fără sprijin, îndrumare și control din partea unei persoane mai experimentate în domeniu? Dacă pentru un om matur ridicolul unei astfel de perspective pare de domeniul evidenței, de ce pentru cel mic ar putea să fie o opțiune?
Ok, trebuie să îl ajutăm să învețe pe „simulatoare”. Uneori, însă, este greu să simulăm în mod direct, fizic o situație pe care dorim să o traverseze. În acest caz soluția este simularea la nivel psihic, prin întrebări care să-l pună în ipostaza de a se pune în situație. Valliers (2012) ne oferă un excelent exemplu pentru o situație critică în viața celui mic: să rămână singur acasă pentru o perioadă mai îndelungată (câteva ore, o jumătate de zi), timp în care părintele este la serviciu sau îndeplinind alte activități importante. Iată întrebările propuse de către Valliers: (1) Ce ai face dacă ai sparge un pahar? (2) Cum ai reacționa dacă s-ar întrerupe curentul electric? (3) Ce ai face dacă ar suna cineva la ușa? și (4) Ce ai spune dacă ar telefona cineva? Autoarea ne atenționează că nu atât obținerea unui răspuns corect este importantă, cât să ne dăm seama cum ar reacționa copilul nostru în asemenea situații. Îi va fi frică? Va deveni neliniștit? Va fi calm? Va avea încredere în propria persoană? Dacă din atitudinea lui arată că este în vreun fel neliniștit, ei bine, acest aspect poate să fie un indicator că nu este încă pregătit pentru a rămâne acasă singur.
Iată că, întrebările bine puse ne oferă informații prețioase privitoare la gradul de pregătire a copilului nostru pentru a face față unei anumite situații. Dar nu trebuie să vă opriți aici! Nu veți sta întotdeauna în apropierea copilului ca un barometru al nivelului la care a ajuns versus gestionarea unei situații problematice. Va trebui să-l învățați și pe el să își pună astfel de întrebări. Atunci când copilul știe să citească poate să fie util să afișați întrebările pe un poster mare în holul casei. Puteți porni de la clasicele „unde?” „cine?” „ce?” „cum?” „de ce?” adaptându-le la problematica concretă care vă interesează. Veți avea un copil fericit nu doar pentru că va reuși singur în tot ceea ce-și propune dar și pentru că îi sunteți aproape, un copil echilibrat intelectual și emoțional.
[ Articol citit de: 107 persoane ]