De multe ori părinții nu reușesc să spună cuvântul „nu” copiilor. Alteori îl spun prea des și nu o fac așa cum trebuie. Copilul ne încearcă permanent limitele, ne cere lucruri ori face lucruri pe care n-ar trebui să le facă etc. Părinții încearcă să reziste acestei presiuni în creștere din partea celui mic, duc o bătălie epuizantă pe care de cele mai multe ori o pierd ori o câștigă cu greu. Pentru ca a doua zi (ori chiar mai devreme) să o ia de la capăt. De aceea mulți se întreabă: Cum să spun NU copilului și în același timp să nu îi compromit dezvoltarea, să nu îl înstrăinez de mine, să nu simt acut un sentiment de vinovăție?
Să analizăm puțin fenomenul înainte de a trece mai departe. De ce are cel mic cereri nerezonabile? De ce nu înțelege și nu face ce trebuie?
Un prim aspect pe care se cuvine să îl luăm în seamă este cel al evidenței: ne adresăm unui copil și nu unui adult. Copilul nu înțelege încă realitatea așa cum o percepem noi. Unele lucruri arată complet diferit din punctul lui de vedere.
În al doilea rând este util să luăm în calcul o tendință firească pe care copilul o încearcă: testarea limitelor noastre. Micuțul învață de timpuriu că – de cele mai multe ori – părinții cedează cererilor sale. Dacă experiența anterioară în ceea ce ne privește îi spune că până la urmă tot va obține ceea ce își dorește, merită să persevereze, nu este așa? Dar oare, de ce cedează părinții?
- din oboseală (copilul are rezerve de energie și resurse de aruncat în „bătălie” mult mai mari decât un părinte care tocmai a venit de la serviciu);
- din teama că micuțul nu îi va mai iubi la fel dacă îl refuză;
- datorită faptului că nu există o coerență între cei doi părinți și fiecare dintre aceștia „vânează” dragostea copilului întrecându-se în oferirea de daruri și fiind extrem de permisivi cu cererile lui.
- dintr-un sentiment de compensare (părintele a fost, în trecut, un copil care a suferit diferite privațiuni, i s-a spus de multe ori nu de către părinții săi și acum încearcă să îi ofere micuțului copilăria de care el nu a avut parte) etc.
Totuși, părintele trebuie să învețe să spună NU. Copilului care nu primește din partea părintelui stabilirea unor reguli clare de comportament i se diminuează șansele de succes social ca adult. Societatea îi respinge și izolează/stigmatizează pe cei care nu acceptă anumite constrângeri, nu știu să fie flexibili și nu reușesc să se adapteze unor condiții. Iar stabilirea acestor limite clare de comportament presupune o serie de Nu-uri din partea părintelui. De câte ori se confruntă cu aspectele menționate mai sus (oboseală, teama de a pierde iubirea copilului, divergențe între părinți privind educația celui mic ori tendința de a compensa propria copilărie deficitară la acest capitol) părintele nu trebuie să uite că tot ce face este în beneficiul copilului!
Mai există însă o problemă importantă: cum spune NU? Ce trebuie să facem pentru a ne asigura că lucrurile chiar funcționează?
În primul rând, așa cum arată Robert Langis (2010) noi trebuie să spunem NU, dar și să explicăm de ce o facem. Autorul ne oferă un exemplu concludent: dacă un tată îi spune copilului său: Să nu treci niciodată strada fără să te asiguri! el nu a făcut decât să interzică un lucru fără să ofere explicațiile de rigoare. Micuțul poate să se gândească astfel: nu este nevoie să mă asigur pentru că eu alerg repede!. Dacă părintele oferă o explicație completă a interdicției copilul este mai doritor să o urmeze pentru că înțelege la ce se referă părintele. Nu uitați, copilul nu este magician, nu știe ce se află în mintea dumneavoastră, trebuie să îi explicați clar și detaliat.
Un alt element al forței explicației este acela că ea diminuează impactul stresant pe care îl dezvoltă interdicția pe care o impunem. Copilul simte că i se răpește libertatea (și bucuria) de a face ceva ce-i place, dar nu știe și de ce! Puneți-vă în situația lui. Gândiţi-vă, spre exemplu, la cel mai bun fel de mâncare, la alimentul dumneavoastră preferat. Mergeţi la un restaurant şi când cereţi să vi se aducă meniul chelnerul vă spune: „avem asta, mâncaţi!” şi vă trânteşte în faţa o farfurie cu mâncarea care vă place. Lipsa posibilităţii de a alege ar putea impieta semnificativ plăcerea noastră de a savura respectivul aliment.
Dar dacă primiți o explicație plauzibilă? Brehm foloseşte un exemplu foarte nimerit pentru a ilustra această a doua condiţie (drept care îl vom relua şi noi aici): să spunem că sunteţi fumător şi într-un restaurant un chelner vă cere să nu fumaţi; reacția dumneavoastră va fi virulentă dacă el va motiva această cerere „pentru că aşa vreau eu” şi se va diminua dacă vă va explica, de exemplu, că aceasta este politica restaurantului, deoarece există detectoare de incendiu care se pot declanşa în cazul că cineva fumează.
Nu uitați, spuneți NU copilului, dar oferiți o explicație clară și detaliată pe care micuțul să o înțeleagă și să o accepte.
Un ultim truc: vedeți cât de important este respectivul lucru pentru copil. Uneori copiii cer lucruri din plictiseală, răsfăț sau ca să ne încerce limitele. Alteori cererile sunt importante pentru ei și refuzul nostru ar produce o adevărată dramă! Sunt aspecte ale vieții asupra cărora va trebui să spuneți NU oricât de mult ar vrea copilul să le obțină. Este vorba despre elementele periculoase de potențialele situații de criză. Alteori spunem însă NU mai devreme decât trebuie. Trucul constă în aceea de a solicita ceva la schimb pentru a satisface cererea pe care am primit-o de la copil. Putem să-i cerem, astfel, să facă o activitate pe care, în mod curent, o respinge. Dacă alege să se angajeze în respectiva activitate înseamnă că își dorește într-adevăr lucrul în cauză (iar dacă nu este periculos pentru el sau pentru cei din jur și puteți să i-l dați faceți-o). Trebuie să știm să spunem NU atunci când trebuie, dar asta nu trebuie să ne facă să uităm să spunem DA.