Sunt zile când nu mă mai înțeleg cu el. Apoi totul revine la normal. Ce se întâmplă?
Sunt mulți părinți care se recunosc în formularea de mai sus. Cel mai rău lucru pe care puteți să-l faceți când copilul dumneavoastră are, brusc și inexplicabil, un comportament bizar și agresiv, este să îl luați ca pe un afront personal. „Sunt părintele lui, nu? Trebuie să mă respecte!” pare să exprime chipul unui părinte în acele momente.
Ce face copilul când noi reacționăm așa? Depinde de mulți factori, dar în centrul acestora stă acel declanșator al stării lui, declanșator care nu este de multe ori bine definit și de care, uneori, nici el nu își dă seama. Blocând exprimarea – neplăcută, într-adevăr – a stării lui, nu facem decât să adâncim neliniștea, stresul, căutarea profundă în care copilul se află. Bries (2009) ne cere să aflăm dacă este un motiv pentru care copilul nu reușește să se poarte cum trebuie. Fiul/fiica dumneavoastră poate să fie îngrijorat(ă) de un examen pentru care se simte nepregătit, de faptul că are o responsabilitate nouă, sau poate că s-a îndrăgostit și nu este convins că este suficient de apreciat de obiectul afecțiunii sale. Toate aceste incertitudini îi declanșează o rețea de stres și gânduri negative bazate pe sintagme de tipul “Nu am să pot…” “Nu sunt suficient de bun” “O să greșesc”.
Dacă ați cunoaște aceste motive ați continua să fiți supărat pe el pentru comportamentul nepotrivit sau agresiv? Probabil că da, ați continua să nu fiți de acord. Dar ați accepta situația și ați încerca să o schimbați ajutându-l să treacă dincolo de aceste gânduri negative.
Nu este ușor însă și copilul dumneavoastră are nevoie de tot sprijinul pe care puteți să i-l oferiți. Hara Estroff Marano remarcă în Psychology Today că noi generăm între 25.000 și 50.000 de gânduri zilnic. Cu cât mai multe dintre acestea sunt negative, cu atât persoana tinde să-și gestioneze mai greu propria viață. Psihologul ne sfătuiește să contorizăm numărul gândurilor negative pe care copilul nostru le are. Putem să le „vânăm” relativ ușor deoarece sunt centrate mai degrabă pe probleme decât pe soluții și conțin –de obicei – un factor puternic de generalizare. Copilul nostru poate, spre exemplu, să spună „Nu am luat examenul la școală. Sigur că nu o să am succes în viață, nu sunt bun de nimic”; iată de ce trebuie să-l învățăm că și oamenii inteligenți/de succes greșesc câteodată, nu trebuie să generalizeze un eșec trecător (cum este un simplu examen la școală).
Bries (2009) ne mai oferă o sugestie excelentă: el spune că trebuie să vedem ce emoții generează gândul negativ: de exemplu teamă, nefericire, neputință, mânie și în ce proporție contribuie fiecare dintre cele patru enunțate mai sus la comportamentul care ne-a atras atenția. Pentru ca fiului/fiicei dumneavoastră să îi fie ușor, puteți folosi trei pahare identice, transparente, umplute astfel: primul 1/3 cu apă, al doilea 2/3, iar ultimul plin. Îi cerem copilului să ne spună la ce pahar îi corespunde teama (este mică – doar 1/3, este medie – reprezentată prin umplerea cu apă a 2/3 din pahar sau este maximă – corespunzătoare paharului plin)?. Dar nefericirea, neputința, mânia? Vom putea astfel să vedem o hartă emoțională declanșată de gândul negativ și o să înțelegem și manifestarea comportamentală care ne-a deranjat mai devreme. Este acum momentul să transformăm gândul negativ într-unul pozitiv. De exemplu: “Nu știu dacă sunt suficient de pregătit să iau examenul” poate să devină „Am muncit mai mult ca niciodată, am un nou record la învățătură” (sau așa cum dădea Marano un exemplu, pentru noi părinții, înlocuim „Sunt prea bătrân” cu „Trecerea anilor mă face să devin din ce în ce mai bun”). Și ca să celebrați ieșirea din gândul negativ luați paharele pline cu apa nefericirii, neputinței, mâniei etc. și goliți-le în chiuvetă! Faceți totul cât mai pompos, acest moment fiind menit să îi readucă copilului dumneavoastră zâmbetul pe față.
