În ultimii ani, se pare, criticarea celuilalt a devenit un sport național. Vedem acest lucru pe stradă, la serviciu, în magazin, în sala de clasă … Dacă la adulți un astfel de comportament duce la conflicte, la izolare, la stres etc., lucrurile pot să aibă consecințe și mai grave atunci când „ținta” comentariilor negative este un copil. Un copil este înconjurat de critică ca de o plasă deasă din care, încetul cu încetul, nu mai reușește să scape. Iar terenul pentru cea mai mare „vânătoare” de greșeli este chiar școala. Astfel elevul află că „nu poate!”, află că are defecte, iar „pixul roșu” devine temutul instrument de punctare a erorilor.
Desigur că nu numai școala este vinovată. Colegii, prietenii, familia, toți cei care îl înconjoară pe copil vin să adâncească această prăpastie a stimei de sine. Iată de ce este necesară o schimbare de paradigmă pe care pot să și-o asume toți acești factori. Sharp (2017) ne oferă câteva exemple pentru o astfel de răsturnare a viziunii de la defecte spre calități:
- „ copilul tău este foarte sensibil și i se recomandă adesea să fie mai dur. Acest lucru poate fi interpretat și altfel: copilul tău are o foarte bună empatie și situațiile care îl pun pe el în cea mai bună lumină sunt cele în care grija și atenția față de celălalt contează foarte mult și sunt apreciate.
- copilul tău este încăpățânat și mereu are ceva de comentat. Adesea i se recomandă, acasă sau la școală, să „o lase mai moale”. De fapt, copilul tău este un individ foarte perseverent și gata să meargă până la capăt atunci când este convins că are dreptate.
- copilul tău te sâcâie întruna cu întrebările lui. Uneori, te întrebi dacă nu-l prea duce capul, dar, la fel de bine, poți să îți spui că de fapt este un copil iscoditor din fire și această curiozitate îl va face să exploreze lumea într-o manieră care să îi aducă mai târziu niște oportunități minunate.”
Iată cât de simplu putem să vedem lucrurile ca pe un avantaj acolo unde până acum am văzut doar o lipsă, o deficiență. Acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să îl ajutăm pe copil să își depășească limitele, să-și îmbunătățească potențialul până la maximumul posibil. Dar trebuie să o facem cu tact: să ne ferim de abordarea grăbită, să căutăm mai adânc, să trecem dincolo de reacția superficială a lui „nu este bine!” să renunțăm să mai vânăm defecte. O vorbă bună, un cuvânt de încurajare, un zâmbet pot să facă uneori diferența dintre succes și eșec, dintre un copil anxios și depresiv și unul puternic, încrezător în forțele sale, fericit!
* Desen realizat de Diandra Pânișoară