Ce face / nu face școala pentru copii

400 de articole de educație, Profesorul și școala

Pentru un copil, școala este, după familie, spațiul cu cel mai mare impact asupra dezvoltării sale De multe ori – stresați de activitatea de zi cu zi la catedră – profesorii nu remarcă decât evenimentele cotidiene, dar sunt mai puțin luate în seamă trăsăturile generale care o să le fie necesare elevilor în viață.  La o astfel de stare de lucruri „pun umărul” și programele încărcate, birocrația cerută cadrelor didactice, numărul uneori mare de elevi la clasă etc.

Totuși, dincolo de predarea unui anumit conținut, cadrul didactic este (vrea sau nu vrea) un purtător de valori, un model de rol și un vector de imagine pentru aspecte care țin sau nu de materia predată. Simister (2011) (citat de mine în cartea Ghidul profesorului) ne pune la dispoziție un inventar al acestor aspecte (pe care, afirmă autoarea, școala nu le „predă” elevilor sau o face într-o măsură redusă); astfel se obține un instrument cu care toți cei implicați în educație (de la decidenți la profesorul de la catedră) ar trebui să verifice – periodic – gradul de eficiență al sistemului de învățământ :

  • Instinctul de a persevera atunci când lucrurile merg rău. Este vital să creștem personalități puternice, oameni care nu dau înapoi în fața dificultăților, care se pot automotiva și care vor merge mai departe fără să se lase afectați prea mult de eșecuri (generalul George Patton avea o expresie care ilustrează foarte bine acest aspect: „Succesul, spunea Patton, este înălțimea la care ricoșezi după ce te izbești de podea”). Ne întrebăm: cât de mult de preocupă școala de modul în care gestionează elevul eșecul pe care îl traversează?
  • Încrederea în sine pentru a veni cu idei noi, inovatoare, potențial transformatoare. O idee nouă este – prin esența ei – un risc, o mare probabilitate de eșec (cel puțin într-o primă instanță). Și lucrurile nu se opresc aici: atunci când cineva are o idee nouă este posibil ca persoanele din jur să-l privească critic, să-l conteste, să-l „pună la zid”. Iată de ce trebuie să ai curaj pentru asumarea unor idei noi, curaj pe care școala îl „cultivă” prea puțin (dimpotrivă, de multe ori școala face exact opusul – pedepsește mult prea repede greșeala și nu îi dă voie elevului să aibă păreri „divergente” față de cea „oficială”). Nu trebuie să uităm că un mare inventator ca Edison spunea „Nu am eşuat. Doar am gasit 10 000 de metode care nu funcţionează…”
  • Răbdarea pentru a pune punct, a reflecta și a lua decizii înțelepte în fața unor dileme neprevăzute. Citim acest subpunct și ne întoarcem spre ceea ce știm din partea școlii: nu există timp suficient pentru individualizarea învățării, pentru ritmul propriu de dezvoltare pentru fiecare elev – în consecință nu avem cum să punem în practică acest moment de gândire, de înțelegere profundă din partea elevului. Dimpotrivă, trebuie să mergem repede cu materia, trebuie ca elevii să învețe fără să le oferim timp pentru așezarea informației, pentru decantare și restructurare…

Școala este un punct de plecare și de revenire pentru fiecare dintre noi. De multe ori uităm că în școală creștem oameni, nu doar oferim cunoaștere. Iată de ce „meseria” de profesor este una atât de dificilă și de importantă pentru societate (chiar dacă uneori societatea se preface că nu vede această importanță!). Profesorul este în fața clasei ca un dirijor al vieții copiilor: de modul în care știe să armonizeze toate „instrumentele” depinde totul: armonia sau eșecul.

Desen realizat de Diandra Pânișoară

[ Articol citit de: 1066 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară

Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) – Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.


Lasă un răspuns