Continuăm astăzi prezentarea temelor de interes pentru părinți, elemente sintetizate într-un succint ghid al părintelui (așa cum l-am văzut noi pe parcursul anului 2012):
Învățarea
Copilul trebuie ajutat să învețe să învețe. Părinții trebuie să ia în calcul următoarele: (1) copilul învață dacă informația respectivă este relevantă pentru el; și (2) pentru a vă sprijini copilul să învețe să învețe al doilea pas este acela de a-l ajuta să-și cunoască mai bine propria persoană. Care este caracteristica sa principală? Este un vizual (majoritatea dintre noi suntem)? Atunci îl vor ajuta aranjarea informaților pe hârtii colorate, tabele și grafice etc. Este un auditiv? Va învăța bine dacă aude explicații bine gândite, dacă lecturează cu voce tare. Sau dominanta copilului dumneavoastră este kinestezică? Puteți vedea acest lucru dacă în timp ce învață se mișcă prin cameră…
Încrederea și stima de sine
Părintele trebuie în primul rând trebuie să urmărească atent schimbările prin care trece copilul lui. Evenimente minore (sau care doar PAR așa) pot să aibă un impact semnificativ asupra stimei de sine a copilului. Spre exemplu, fiecăruia dintre noi îi este teamă de eșec. Însă o teamă exagerată poate să-l paralizeze pe copil, frica că nu va reuși este uneori greu de gestionat de către acesta. La teama de eșec se adăugă un alt element (aparent paradoxal): teama de succes. În al doilea rând studiile în domeniu au demonstrat un adevăr foarte simplu: cea mai simplă cale pentru a ajunge la succes este chiar succesul! Mai bine zis, ca să crezi în succes trebuie, mai întâi, să ai succes. Putem ca părinți să ne asigurăm că lucrul acesta se și întâmplă? Tot ce trebuie să faceți este să-i simulați succesul. În al treilea rând trebuie să ne întrebăm unde are copilul localizarea controlului? Astfel, dacă credința noastră este că aspectele exterioare sunt cele care hotărăsc decisiv în privința succesului sau insuccesului nostru, atunci stima de sine este instabilă. Dacă, dimpotrivă, suntem convinși că noi suntem cei care deținem controlul vom încerca, iar și iar, până ce vom reuși.
Jocurile video
Părinții se întreabă: trebuie să fim pro sau contra utilizării computerului. Probabil că adevărul este undeva la mijloc, noile tehnologii aduc în viața noastră (și a copiilor noștri) atât elemente pozitive cât și aspecte negative. Mulți părinți se tem de dependența dată de jocurile video. Dar lucrurile nu trebuie să fie atât de sumbre. Putem face multe lucruri pentru a transforma ceea ce părea un risc într-un adevărat avantaj. Astfel, după ce copilul se joacă trebuie să discutăm cu el pentru a cuantifica ceea ce a învățat, îi putem dezvolta capacitățile de analiză în momentul în care a pierdut, identificăm posibilitatea de a transforma timpul petrecut la jocul video în timp pentru familie. Oricum jocurile pe computer au un rol deosebit în dezvoltarea copilului: astfel, ele sprijină pe de o parte gândirea logică (sunt multe jocuri care pun un deosebit accent pe strategie, pe deducție etc.), creativitatea, orientarea spațială ori atenția. Oricum, ceea ce nu trebuie să uităm că potrivit literaturii de specialitate noi suntem imigranți în lumea digitală, dar copiii noștri sunt nativi digital, sunt născuți în lumea asta și ea este lumea lor.
Managementul furiei
Furia noastră este firească și îi arată micuțului că atins/depășit limitele pe care le-am stabilit împreună pentru comportamentul său. Ea nu este bună sau rea în sine, ci modul în care o manifestăm poate să fie astfel. Trebuie să-i oferim copilului timp pentru a-și explica acțiunile, trebuie să reducem presiunea (să nu acționăm la nervi) și să găsim împreună soluții. Acțiunile trebuie să fie realizate și în raport cu tipul de părinte care le pune în practică; astfel printre părinți putem deosebi: (1) cei care evită furia (vor pace cu orice preț). (2) părinții care își exprimă furia în mod indirect (sunt pasiv-agresivi); (3) părinții care își exprimă furia dând vina pe cei din jur (și de multe ori pe copii). (4) cei care aleg să-și exprime furia într-un mod indirect (printr-o altă persoană). (5) cei care folosesc violența pentru a exprima furia. (6) cei care își acceptă furia și caută motivele acesteia și moduri pozitive de a o pune în scenă. Ei folosesc furia pentru a avea putere în propria schimbare de sine. Acești părinți sunt singurii care sunt bune modele pentru copiii lor și au un impact consistent în dezvoltarea acestora.
Memoria
Dezvoltăm memoria: trebuie să învățăm copilul să utilizeze mai puțină memorare mecanică (pe care o încurajează școala) și mai multă memorie logică/conștientă (memorarea conștientă presupune mai mulți pași suplimentari printre care: înțelegerea a ceea ce încerci să memorezi, analiză, comparație etc). Memorarea mecanică este dificilă și consumă o mare cantitate de efort voluntar. Copilului trebuie să-i facă plăcere să memoreze, pentru el totul trebuie să fie un joc.Iată de ce părintele trebuie să-și obișnuiască – cât mai devreme – copilul să încerce să găsească o semnificație, un rost, să sape mai adânc atunci când are de-a face cu o informație pe care nu o înțelege (în loc de a o memora și de a o reproduce la examen). Învățați-vă copiii să găsească „povestea” din spatele informaţiei brute aflate în cărțile pe care le citiți, jucați-vă cu ei, să îi învățați să-și asume roluri și de fiecare dată să fie facă ceva.
Mesajul –eu
Ca părinți trebuie să învățăm să folosim mesajul-eu în loc de mesaj –tu. Mesajul-tu presupune formulări de tipul: „Tu ești de vină…” „Din cauza ta…” „Ești un dezastru…” „Ești leneș….” etc. Ce ar putea face copilul în fața acestei reacții care-l umilește, care-l acuză, care-l pune la colț? De obicei intră în defensivă, se apără, reacționează în oglindă („Ba tu ești de vină…” „Din cauza ta s-a întâmplat…” „Uite cine vorbește…” „Așchia nu sare departe de trunchi…”). Iată de ce opusul mesajului-tu este mesajul-eu. Asta nu înseamnă să vă asumați vina pentru greșeala copilului, ci să îi spuneți cum vă face situația respectivă să vă simțiți. O reacție de tipul: “Sunt furios…” „Sunt dezamăgit…” „Am crezut că mă pot baza pe tine…” îl va face pe copil să-și accepte mai ușor greșeala.
Meseria de părinte
Din meseria de părinte nu te pensionezi niciodată. Mai mult decât atât, a îl educa pe celălalt este o meserie dificilă care aduce cu sine oboseală și multe momente de frustrare. Elemente pe care mai trebuie să le învețe copilul de la noi, părinții: (1) capacitatea de a învăța din propria experiență și de a reflecta la cele învățate; (2) capacitatea de a lua decizii; (3) capacitatea de a căuta informații; (4) capacitatea de a evalua propriile puncte forte și puncte slabe (ceea ce conduce la autoevaluare)
Micul tiran
Trebuie să vă feriți ca micuțul vostru să devină un copil-rege, un mic tiran. Părintele trebuie să observe din vreme anumite semnalmente și să acționeze în consecință. Astfel, aveți un mic tiran acasă dacă micuțul: 1) are un sentiment de control sau de importanță (chiar de putere); (2) cere nerăbdător ceea ce dorește; acceptă greu amânările (nu-i place să i se ceară să aibă răbdare); (3) vrea să fie mereu în centrul atenției; are tendința de a vrea să aibă întotdeauna dreptate; (4) manipulează mediul (oamenii din jur) pentru a obține ceea ce vrea; (5) se simte la același nivel cu adulții (de amestecă deseori în discuțiile acestora); (6) consideră că totul îi este permis. (7) Dacă copilul dumneavoastră se mani
Negociere în familie
De multe ori suntem puși în situația de a demonstra adevărate talente de negociator în relația cu copilul nostru. Sunt multe reguli, dar trei elemente sunt vitale – astfel, când negociezi cu copilul: (1) cere mai mult decât te aștepți să primești. (2) nu-l întrerupeți; faceți comentarii pozitive la adresa gândurilor și sentimentelor lui; și (3) dovediți flexibilitate…
Pedeapsă și recompensă
Este pedeapsa un bun mod de a educa copiii? Există dezavantaje mai mari decât avantajele/ Studiile arată că trebuie să evităm pedeapsa deoarece: (1) aceasta îi spune copilului ce să nu facă, nu ce trebuie să facă; și (2) copilul se poate obișnui cu pedeapsa (și să nu îi mai pese). Dar dacă nu folosim pedeapsa, ce altceva putem face? Răspunsul este: consecința logică și recompensa. Copilul dumneavoastră trebuie să știe consecinţele negative pe care comportamentul nepotrivit le va produce chiar în momentul în respectiva conduită este în acţiune. În acest mod dacă copilul continuă comportamentul incriminat, el ştie ce îl aşteaptă aşa că pedepsirea nu va mai fi o surpriză, ci o relaţie cauză-efect. În al doilea rând, dacă copilul nostru doreşte să nu ajungă în situaţia de a fi pedepsit are încă ocazia să evite consecinţa neplăcută. Mai mult decât atât, utilizarea recompensei ajută tot acest proces (desigur dacă sunt respectate și aici unele reguli: (1) recompensa să placă copiilor și nu părinților; (2) să fie aplicată conform regulei bunicii – mai întâi mănânci ciorba și abia apoi prăjitura)
Sub- și supraîncărcare
Cât de mult putem încărca copilul cu activități suplimentare? Când mult devine prea mult? Sunt și părinți care fac eroarea să-și împingă copiii tot mai tare, să-i ducă spre o stare de epuizare (fie prin cerințe explicite de genul “să nu te prind că te întrece vreunul la grădiniță” fie implicite spunându-i “ești leit ca mine” astfel încât micuțul se străduiește dincolo de propriile limite să se înscrie în modelul cerut de către părinte). Atunci când copilul nu se mai distrează, când începe să se teamă de eșecul acțiunilor sale, avem de-a face cu apariția lui “prea mult. Nici cealaltă extremă nu este mai ofertantă: un copil substimulat se plictisește și poate să dezvolte comportamente negative. Ca în multe alte situații și aici este vorba despre identificarea unui echilibru.
Știința întrebărilor
Mulți părinți nu știu cum să răspundă atunci când cei mici îi asaltează cu întrebări (în special în celebrul moment al De ce-urilor). O strategie pozitivă presupune că dacă copilul vă întreabă “De ce…?” să nu vă grăbiți să răspundeți. Întoarceți întrebarea. Priviți-l în ochi, cald, cu simpatie, să înțeleagă că întrebarea lui vă face plăcere. Apoi îl chestionați dumneavoastră: “Dar tu ce crezi? De ce…?” Mai mult decât atât, părintele trebuie chiar să îl întrebe el pe copil multe lucruri. Aceste întrebări sunt utile pentru că – în acest mod – copilul își pune probleme și dă răspunsuri în avans la situații dificile cu care nu s-a confruntat (încă). Astfel, micuțul este mai pregătit și va face față mai bine unei astfel de situații atunci când se va impune. Un excelent exemplu pentru o situație critică în viața celui mic: să rămână singur acasă pentru o perioadă mai îndelungată (câteva ore, o jumătate de zi), timp în care părintele este la serviciu sau îndeplinind alte activități importante. Iată și întrebările: (1) Ce ai face dacă ai sparge un pahar? (2) Cum ai reacționa dacă s-ar întrerupe curentul electric? (3) Ce ai face dacă ar suna cineva la ușa? și (4) Ce ai spune dacă ar telefona cineva? Nu uitați: întrebările sunt bune pentru cel mic, îl ajută să înțeleagă lumea și să se descopere. Există însă un lucru de care trebuie să țineți seamă dacă doriți să nu ajungeți să descoperiți și fațeta lor negativă: dacă ați pus o întrebare asigurați-vă că îl ajutați să ajungă și la un răspuns. Și evitați întrebările care devalorizează.
Trauma despărțirii de prieteni
O problemă însemnată care poate să reprezinte calea spre succesul sau insuccesul social al micuțului dumneavoastră este modul în care el își gestionează relațiile și strategiile pe care le învață/folosește pentru a trece peste momentele de despărțire. De la început trebuie spus că părintele trebuie să știe prin ce trece copilul său și să nu minimalizeze problema. Reacții de tipul: “Lasă că trece…” sau “Îți faci tu alți prieteni” nu fac decât să vă îndepărteze de fiul/fiica dumneavoastră. Dimpotrivă, încercați să fiți empatici și să o/îl ascultați atunci când simte nevoia să vorbească. Este extrem de important pentru copil să știe că este înțeles și acceptat așa cum este. El va trece prin mai multe stadii și trebuie sprijinit să le înțeleagă și să se înțeleagă pe sine în fiecare dintre ele: negarea, protestul și furia, tristețea, dorul și tânjirea, frica sau sentimentul de groază, acceptarea mentală sau emoțională, formarea de noi atașamente sau reînoirea relației, iertarea și recunoștința.
Violența verbală
Unul dintre factorii semnificativi ai diminuării stimei de sine a copilului apare atunci când el devine victimă a violenței verbale (de obicei în comunitate – la grădiniță sau la școală). Părintele trebuie să știe care este profilul victimei, urmărind semnalmentele: (1) stilul personalității copilului intră în contradicție directă cu stilul abuzatorului; (2) copilul s-a aflat la locul nepotrivit (oricine altcineva ar fi primit același tratament); (3) agresorul vă percepe copilul drept un “sac de box”, o persoană care nu reacționează/ripostează la abuzul verbal; (4) copilul dumneavoastră este diferit de ceilalți (chiar și în sens pozitiv – de exemplu are o haină foarte frumoasă ceea ce stârnește invidia agresorului); (5) copilul este nou venit în școala respectivă. Ce este de făcut? Trebuie să consolidăm copilului o stimă de sine înaltă, astfel încât cuvintele răutăcioase ale celorlalți să nu-l afecteze într-o măsură însemnată. În al doilea rând, trebuie să-i cultivăm spontaneitatea răspunsului, să-l facem să aibă reacție. De cele mai multe ori agresorii verbali se bazează pe faptul că victima este atât de stresată de cuvintele auzite încât rămâne fără replică.
Vizualizare și sărbătorirea victoriilor
Uneori motivarea și automotivarea sunt dificile. Cum putem să întreținem dorința copilului de a face un lucru chiar dacă rezultatul final, marea victorie întârzie să apară? Un răspuns este vizualizarea Ce înseamnă în fapt vizualizarea? Dacă ne gândim la lucruri pozitive, la consecințele unor acțiuni, vom avea mai multe șanse să ne dorim cu atât de multă ardoare acel lucru încât să ne mobilizăm exemplar toată energia pentru a-l obține. Vizualizarea ne ajută să credem mai mult în forțele noastre și să avem o determinare mai puternică în reușita noastră. În plus, este foarte important să descoperim că înainte de a ajunge la marea victorie (finală) există mici victorii de parcurs și sărbătorirea fiecăreia dintre acestea ne oferă o bucurie și o satisfacție care sprijină motivația și credința noastră în succes.
[ Articol citit de: 51 persoane ]