Copilul tău refuză schimbarea? Află de ce

Copil de succes - bune practici, Stresul la copii

De multe ori în discuțiile noastre cu părinți și cadre didactice apare constatarea: „îi cer săpărintele facă X sau Y – lucruri bune pentru el – dar refuză. Pur și simplu nu vrea!”.

Pe de altă parte trăim într-o lume a mobilității, o lume în care multe lucruri se schimbă de la o zi la alta. Apar diverse transformări în viața copilului: părinții își schimbă locul de muncă, altă locuință, altă școală, schimbări curriculare etc. În mijlocul acestei lumi în schimbare de multe ori pare că micuțul nostru nu are o capacitate de adaptare suficientă, că nu acceptă ușor schimbarea. Oare de ce?

În primul rând trebuie să știm că schimbarea nu este o consecinţă „naturală” a fiinţei umane. Omul nu se bucură să schimbe ceea ce face sau ceea ce are deoarece noile condiţii aduc un grad de stres considerabil. Există o singură situaţie în care o persoană doreşte să schimbe, aşa cum remarca Daniels (2007): atunci când din schimbare are ceva (evident!) e câştigat. Iată de ce în orice schimbare majoră căreia copilul trebuie să îi facă față trebuie să existe multe discuții lămuritoare între adult și copil.

Pe de altă parte există anumite faze ale schimbării. Un model în acest sens ne este oferit de către Adams; acesta a observat că există şapte paşi în preluarea unei schimbări de către indivizi, primii paşi demonstrând faptul că rezistenţele sunt naturale, parte constitutivă a procesului:

1)     Imobilismul – copilul începe să pună cap la cap informaţiile pe care le‑a primit (din diverse surse) despre schimbare şi încearcă să înţeleagă fenomenul. Prima reacţie este aceea de şoc şi, posibil, de neîncredere, şi de aceea el nu are nici o reacţie.

2)     Minimalizarea – după ce întregul tablou al schimbării se confirmă, oamenii încearcă să‑l introducă în propriile puncte de referinţă (în vechiul mod de a proceda) şi astfel să minimizeze efectul pe care schimbarea îl are asupra lor sau asupra grupului din care fac parte. În acest moment, oamenii pot să‑şi spună că schimbarea „nu va ţine”.

3)     Depresia – când realitatea schimbării începe să producă efecte, copiii pot să încerce sentimente de nefericire şi confuzie, să se simtă neapreciaţi. Ei vor încerca, din răsputeri, să ofere sens schim­bării, încercând să o concilieze pe aceasta cu propriile credinţe şi valori şi să‑şi găsească locul în noua realitate. Date fiind aceste căutări, tendinţa este să simtă că nu au putere şi că le lipseşte controlul asupra situaţiei.

4)     Acceptarea sau „să‑i dăm drumul” – este momentul în care cursanţii cel mic acceptă într‑adevăr realitatea. Deşi nu ştie ce viitor îl aşteaptă, el acceptă că acesta este viitorul, şi nu altul, că a pornit pe un drum şi nu se mai poate întoarce în trecut.

5)     Încercarea – presupune că el începe să examineze căi de a obţine performanţă în noile condiţii. Această etapă implică discuţii cu alţi colegi şi cu părintele/profesorul sau testarea unor noi materiale ori tehnici.

6)     Căutarea înţelesului – este etapa în care oamenii încep să înţeleagă noile condiţii şi observă cum le pot utiliza şi adapta mai bine situaţiilor de lucru. Este posibil să încerce în continuare să găsească modalităţi de lucru până în clipa în care se vor simţi confortabil şi gata de a trece la ultimul stadiu.

7)     Internalizarea – presupune că schimbarea a fost acum înţeleasă şi adoptată de către copil. El are încredere în a adapta şi dezvolta pe mai departe ceea ce este acceptat acum ca fiind un mod de lucru eficient.SM nou A

Un al doilea model aparţinând lui Prochaska şi DiClemente este mai puţin radical; totuşi şi aici se subliniază faptul că nimeni nu “îmbrăţişează” schimbarea din prima clipă şi cu tot sufletul. Iată etapele celor doi autori:

1) Precontemplarea – persoana nu are o intenţie imediată de a face schimbările necesare în comportamentul problematic. Spre exemplu, un elev care nu învaţă poate să fie conştient că riscă să nu promoveze un examen important, totuşi încă nu este hotărât să se apuce serios de învăţat.

2) Contemplarea – presupune că persoana a luat deja decizia de a-şi schimba viitorul, dar pentru un moment definit în viitor (în cazul descris mai sus elevul nostru o să spună “mă apuc de săptămâna viitoare de învăţat!”)

3) Pregătirea – persoana face câţiva paşi în direcţia presupusă de către schimbare. Spre exemplu, elevul care nu s-a apucat încă de învăţat poate să îşi pregătească manualele, caietele, instrumentele de scris etc.

4) Acţiunea – elevul nostru se apucă de învăţat

5) Menţinerea comportamentului – elevul continuă să înveţe sistematic, evită să mai ajungă în situaţia de mai devreme când avea de recuperat multă materie.

Dincolo de cele două modele o concluzie este clară: părinții/profesorii trebuie să aibă multă răbdare când implementează o schimbare cu copiii/elevii lor.

[ Articol citit de: 100 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns