Avem nevoie de modele. Unde le (mai) găsim?

În urmă cu câteva zile fiica mea a descoperit printre „amintiri” un reportofon care avea în el o casetă. Derulând-o mi-am dat seama că este de acum 20 de ani. În acele timpuri în care terminam facultatea scriam și poezie și tocmai publicasem al doilea volum de versuri. Ei bine, pe caseta audio se află și acum înregistrarea lansării acestui volum de versuri la Biblioteca Pedagogică (al cărei director era pe atunci dr. George Anca). Printre cei care au găsit atunci de cuviință să vină să spună câteva lucruri au fost: scriitorii Mircea Sântimbreanu (care postfața și cartea) și Tudor Opriș. Iar versurile mele au prins viață pentru audiența prezentă spuse de inegalabilul glas al actorului Silviu Stănculescu.

Aceste calde amintiri mi-au deschis drumul spre reflecție asupra oamenilor pe care i-am întâlnit și (acum) nu mai sunt. Pe Mircea Sântimbreanu și pe Tudor Opriș îi cunoscusem chiar în biroul directorului George Anca care era pe atunci o adevărată oază de cultură, de dezbateri și cunoaștere. Cu actorul Silviu Stănculescu schimbasem câteva cuvinte la o altă lansare de carte. Toți trei au acceptat fără ezitare să-și pună experiența, prestigiul și vocea în slujba gândurilor unui tânăr care nu aducea cu el altceva decât entuziasmul vârstei. Erau oameni care știau să aprecieze, să întindă o mână, să sprijine fără să întrebe: „eu ce obțin la afacerea asta?” (cum, din păcate, se întâmplă din ce în ce mai mult în zilele noastre). Erau oameni care credeau în oameni și asta era suficient.

Iar lista nu se oprește aici. În alt context l-am cunoscut și pe actorul Ernest Maftei care a acceptat să vină la facultate la lansarea revistei noastre studențești fără să fie de acord să îi plătim măcar drumul cu taxiul…

Avem o țară în care ne creștem copiii și în care noi îmbătrânim. Pentru ca generațiile să se dezvolte frumos, viguros și să devină fundament pentru cei care urmează – trebuie să aibă modele. Mai bine zis pentru a deveni oameni trebuie să cunoască Oameni. Poate unul din lucrurile care nu le mai regăsim atât de ușor în jur este și această pierdere pe care nimic nu o poate compensa. Un cuvânt bun, un zâmbet ori o mână întinsă la momentul potrivit pot să fie mai importante decât orice dar făcut mai târziu. Trebuie să ne regăsim vocația de a crește, de a căuta modele, de a învăța de la ele și de a deveni modele atunci când o să ne vină vremea. Dar pentru asta trebuie să ne regăsim energiile pe care le-am pierdut. Credeți că mai putem?

P.S. Scriind cu nostalgie despre aceste lucruri m-am gândit că putem să fim cu toții parte din acest proces de regăsire. Iată de ce invităm cititorii noștri ca printr-un comentariu la acest articol să ne ofere felii din propriul destin, despre oameni cu „O” mare pe care i-au întâlnit și care și-au pus amprenta – într-un fel sau altul – pe viața lor. Mulțumesc!