Relația de comunicare între părinte și copil nu este ferită de apariția și escadarea conflictelor. Poate părea exagerat, dar de mai multe ori conflictul părinte-copil poate să aibă un rol benefic în dezvoltarea celui mic (prin înțelegerea unor strategii de prevenire și  – dacă acestea nu sunt posibile – de modalități de rezolvare pentru conflictul părinte-copil). Dar nu sunt puține situațiile în care părintele ajunge la o anumită epuizare psihică simțind că orice face lucrurile merg din rău în mai rău. Undeva a apărut o greșeală în cursul firesc al conflictului, dar unde este aceasta?

Pentru a identifica soluții trebuie să știm de la început cu ce ne confruntăm. Este limpede că existe conflicte și conflicte, unele sunt benefice (cum este conflictul cognitiv care poate duce la apariția unor idei/soluții mai bune) și altele sunt potențial dăunătoare (spre exemplu, conflictul afectiv care poate acționa pe multe planuri, ajungând să „infecteze” multe paliere în comunicarea dintre părinte și copil). Dincolo însă de această clasificare, trebuie să spunem că un punct de reflecție ne este oferit de un model regăsit în literatura de specialitate: modelul preocupărilor bilaterale (Rubin, Pruitt, Kim); acest model împarte alegerea în funcţie de orientarea preocupărilor spre sine sau spre celălat, pe o scară foarte extinsă, de la indiferenţă la maxim interes. De altfel, în viață noi avem această balanță între interesul nostru (vrem ca noi să avem câștig de cauză) și interesul celeilalte părți (vrem ca celălalt să aibă câștig de cauză).

Cele două perspective conduc la patru situații des întâlnite:

Cedarea

Cedarea parea atunci când motivația părintelui este direcționată exclusiv spre copil. În această situație se află părinții care acceptă orice solicitare din partea celui mic pe principiul „el să fie fericit!”. Concluzia este lesne de ghicit: dacă o astfel de atitudine persistă o să ajungem în situația în care copilul devine un mic tiran care prin solicitare directă sau șantaj emoțional obține tot ce vrea și părintele nu mai are niciun cuvânt de spus, nu mai poate să impună nimic!

Lupta

Aflată la polul opus cedării, lupta îi caracterizează pe părinții care nu cedează nimic în fața copilului lor. Sunt părinții de tipul „eu am întotdeauna dreptate, eu sunt tatăl/mama și tu copilul și nu invers!” sau „când o să ajungi la casa ta/o să ai banii tăi atunci o să decizi tu, până atunci faci ce zic eu!”. Acești părinți o să provoace o dezvoltare a două categorii de persoane (complet opuse):

  • persoane cu o inhibiție crescută față de lume, persoane supuse și care nu o să aibă curajul să își ceară niciodată drepturile;
  • persoane revoltate, care o să lupte cu „tiranul” și care o să ducă această frustrare și mai departe, în viața de adult.

Evitarea

Evitarea este o altă strategie ineficientă. De data aceasta părintele nu cedează presiunii venite din partea copilului, dar nici nu luptă să își impună propria părere. Un astfel de părinte pur și simplu lasă lucrurile să treneze, nu acționează, încearcă să evite luarea unei decizii. O astfel de atitudine o să-l facă pe copil să creadă că părintelui îi este indiferentă relația lor de comunicare și o să îl îndepărteze afectiv de tatăl/mama lui.

Rezolvarea de probleme

Este singura strategie care funcționează din cele patru. Este vorba de un interes dublu direcționat: „vreau să fie și ca tine, vreau să fie și ca mine!”. Viața este formată din negocieri, copilul poate să învețe acest lucru de la o vârstă fragedă. Părintele trebuie să știe că nu întotdeauna ceea ce „este bine” este și ceea ce îi place copilului. Părintele trebuie să fie un fin negociator, să găsească în interiorul soluției pe care o propune copilului și ceva din opțiunile acestuia. Așa cum se spune în negociere, o greșeală fundamentală este să ne gândim în genul „eu contra ta”” Dimpotrivă, soluția firească este de tipul: „eu și tu contra problemă!” Nu părintele este adversarul copilului și nu copilul este adversarul părintelui: cei doi au o problemă și problema este adversarul pe care trebuie să-l înfrunte împreună!

[ Articol citit de: 6583 persoane ]

De Ion-Ovidiu Pânișoară

Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 31 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române și două jocuri educaționale. Coordonează la Editura Polirom colecțiile Profesorul de succes și Carieră. Succes. Performanță.