Copilul hărțuit la școală. Ce trebuie să facă profesorul…

Trăim într-o lume în care conflictele se află la ordinea zilei. Vorbim despre cursuri de comunicare, de management al conflictelor, de dezvoltare a inteligenței emoționale, dar zilnic copiii sunt hărțuiți la școală, sunt stresați, devin victime sau agresori. Și mai există situațiile – cu totul regretabile – în care hărțuitorul – fie că știe acest lucru, fie că nu – este chiar cadrul didactic. Aceste aspecte nu sunt singulare și copiii o să se întâlnească cu ele și în viața de adult (fenomenul capătă denumirea de mobbing și literatura de specialitate îi dedică din ce multe studii). Iată de ce trebuie să facem pași importanți pentru ca școala de astăzi să pregătească copii mai puțin supuși conflictului și viitori adulți mai adaptați și echilibrați.

Ce forme de hărțuire se întâlnesc zi de zi la școală? În aceste rânduri nu ne vom focaliza pe cele extreme care duc la violență școlară, ci pe cele mai subtile (dar al căror impact în dezvoltarea psihică a elevului de astăzi este mult mai mare decât ni se pare).

Izolarea (fizică sau psihologică) este o formă de hărțuire care are un impact major în dezvoltarea copiilor. Studiile, societatea , mass-media se focalizează în special pe momentele în care hărțuirea ajunge să se transforme în violență școlară. Dar ce putem face când un copil din clasă este izolat de ceilalți, se simte singur, lăsat la o parte, inutil?

1. Izolarea fizică este o formă de hărțuire directă, ceilalți copii îl ocolesc, nu îl includ în jocurile din pauză;
2. Izolarea psihologică este mai subtilă, dar are un efect la fel de puternic (sau chiar mai puternic) prin comparație cu izolarea fizică.De data acesta copiii nu se mai feresc de „ținta” hărțuirii lor, pur și simplu nu îl bagă în seamă, când el vorbește în grup se prefac că nu au auzit.
3. De multe ori hărțuirea se manifestă direct, prin ridiculizarea copilului. Acesta primește o etichetă, este stigmatizat, devine ținta ironiilor celorlalți. Un defect fizic, o caracteristică care depășește „tiparele”, o alegere vestimentară, toate pot să devină ținta ironiilor. Stigmatizarea este mult mai clară decât în cazul izolării fizice sau psihologice, ridiculizarea este evidentă și copilul în cauză (ca și audiența acestei situații) știe foarte clar că a devenit o țintă pentru agresor.

Ce trebuie să facă cadrul didactic când vede o situație de hărțuire în clasă? În primul rând este nefericită perspectiva clasică de tipul „să vă dați mâna!” deoarece hărțuirea nu dispare dacă, în fața profesorului, cele două părți par că s-au împăcat. Dascălul trebuie să afle motivația care se află la baza comportamentului agresorului (de multe ori acesta are propriile frustrări sau este el însuși ținta altor comportamente negative și nu face decât să transfere un model pe care l-a văzut/experimentat în altă parte). În același timp „victima” trebuie pregătită să nu mai fie o victimă pe viitor, să aibă comportamente adaptate, să „reziste” hărțuirii și să îl facă pe hărțuitor să renunțe în comportamentul lui. Aici este esențială o conlucrare între părinte și profesor, copilul-victimă trebuie „antrenat” prin discuții, prin întrebări ipotetice (de tipul „ce o să faci dacă colegul tău râde de modul în care te-ai îmbrăcat?”) astfel încât când situația respectivă chiar se întâmplă copilul-victimă să aibă „viteză de reacție”. De altfel, de multe ori hărțuitorii chiar pe asta se bazează: pe lipsa de reacție, pe faptul că victima rămâne „înghețată” și astfel agresorii capătă putere și vizibilitate prin diminuarea prestigiului victimei. Iată de ce cadrele didactice trebuie să ofere tuturor copiilor încredere în sine și strategii adaptate pentru situațiile dificile pe care le pot traversa în experiența școlară și mai târziu, în viață.