3 principii pe care școala nu le (prea) respectă

Copil de succes - bune practici, Profesorul și școala

Trăim într-un timp al schimbărilor, avem un profil al elevului ALTFEL în sala de clasă, tehnologia aduce o provocare fără precedent, societatea în ansamblu este plină de tensiuni, de contraziceri, dezbateri, reașezări. În acest context este vital ca școala să rămână o oază de stabilitate și o sursă de progres simultan. Iată de ce, atunci când nu mai știm ce trebuie să facem, cum să ne descurcăm între atât de multe „reforme” și „forme” (de multe ori fără fond!) trebuie să ne întoarcem la lucrurile fundamentale, la osatura pe care construim zilnic pocesul de învățământ: iar astăzi o să vorbim despre trei principii didactice pe care, se pare, că „le-am uitat pe drum”.

Principiul participării conştiente a elevului la activitatea de învăţare. Este evident că şcoala tradiţională, care împingea elevul în ineficienţa învăţării mecanice (cum altfel putea să înveţe elevul atât de multe informaţii într-un timp scurt?) era departe de a îndeplini cu succes acest principiu. Din păcate nu am scăpat nici în prezent de o astfel de perspectivă. Mai mult decât atât, „fuga după note” sesizată de către Olivier pe care elevii o practică şi „fuga după certificat” pe care absolvenţii o continuă sunt în măsură să legitimeze memorarea mecanică. Conform acestora nu volumul de cunoştinţe asimilate temenic şi care pot să fie imediat transformate în plus valoare pentru profesionistul din viaţa activă, contează, ci nota obţinută. Și cum putem „vâna” cel mai ușor o notă? Răspunsul este simplu și dezarmant: prin mermorare mecanică , o memorare în care nu contează să înțelegi, ci să reproduci.

Principiul participării active este al doilea aspect în mare măsură nerespectat în şcoala noastră. Volumul mare de informaţii cuprins în programe (încă) supraîncărcate, informaţii care trebuie predate într-un timp relativ scurt unui număr mare de elevi la clasă solicită un anume tip de metode: metodele expozitive (bazate pe expunere) care au aceste avantaje. Problemele apar însă atunci când ne referim la eficienţa acestor metode care trimit elevii într-un rol pasiv, un rol de spectatori ai prestaţiei profesorului, spectatori care „înghit” informații „de-a gata” (într-o formă gata elaborată). Obişnuiesc să solicit studenților din anul I să facă un mic exerciţiu: să încerce să transpună pe un teanc de file de hârtie materia învăţată pe parcursul liceului. În acel moment eficienţa (în fapt, ineficienţa) metodelor expozitive devine clară: sunt cazuri în care, la unele materii, studenţii (foşti elevi buni!) nu îşi mai amintesc corect nici tabla de materii, ce să mai vorbim despre conţinutul detaliat. Toate acestea se datorează faptului că elevului nu îi este rezervat un rol activ.

Principiul accesibilităţii cunoştinţelor/respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ale elevilor. Acesta specifică că informaţia trebuie să îi fie accesibilă elevului, în acord cu particularităţile de vârstă şi dezvoltării psiho-fizice a acestuia. De cele mai multe ori această sarcină îi revine în exclusivitate profesorului, drept „descifrator” al informaţiei din manuale; avem de-a face cu o situaţie paradoxală în care manualul nu mai este un instrument de lucru pentru elev, ci acesta are nevoie de intermedierea venită din partea cadrului didactic pentru a se descurca prin labirintul informaţional.

Mai putem adăuga că multe dintre informațiile învățate nu sunt în mod obligatoriu necesare pentru viitorul adult care o să provină dinl elevul de astăzi. Sigur că se poate spune că orice lucru învățat în plus nu are cum să strice și că nu știm când elevul de astăzi o să aibă nevoie (cândva în viață) de un lucru pe care îl învață astăzi. În fapt se acționează pe principiul valizei de călătorie înainte de a pleca spre o destinaţie necunoscută: îţi iei cât mai multe cu tine sperând că nu le vei căra degeaba şi o să vină și un moment în care acele lucruri chiar se dovedesc folositoare. Din păcate o astfel de perspectivă se dovedește o capcană: în fapt supraîncărcarea este, de multe ori, principala sursă de demotivare la școală. Și da, când un lucru este prea mult chiar strică!

Iată doar trei principii (dintr-o listă mult mai lungă), dar este suficient să ne dăm seama că avem o problemă. Iar problema este cu atât mai mare cu cât știm că școala rămâne – de cele mai multe ori – ultima redută pentru bătăliile pe care societatea este pe cale să le piardă.

sexy_author_bio

[ Articol citit de: 2726 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns