Îmi aduc și acum aminte confesiunea unui student în cadrul unui seminar privind metodele
de motivare pe care urma să le aplice cu viitorii săi elevi: „voi face ceea ce a făcut și profesorul nostru din liceu cu noi!” a fost răspunsul. Detaliile erau extrem de neplăcute: profesorul respectiv văzând că elevii săi nu învaţă nu a găsit altă soluţie decât aceea de a trece la pedepse fizice. Terifiaţi, aceştia s-au apucat de învăţat ceea ce – în opinia studentului nostru – funcţionase deoarece el însuşi era cursant la chiar la materia pe care respectivul profesor o predase.
Ce fel de paradox al judecăţii putea să îl facă pe un elev care fusese lovit în scop de „motivare” să ajungă să considere un comportament pe care îl detestase ca fiind demn de urmat?
Psihologii au numit acest fenomen Sindromul Stockholm. În psihanaliză, văzut drept un mecanism de apărare, el mai este denumit identificarea cu agresorul. S-a observat că unele persoane supuse unor abuzuri şi maltratări ajung – în cele din urmă – să susţină cauza călăilor lor. Definiţia unei astfel de reacţii este aceea că „un subiect, confruntat cu un pericol exterior, se identifică cu agresorul său în mai multe moduri:
- reluând pe cont propriu agresiunea;
- imitând fizic sau moral persoana agresorului;
- adoptând anumite simboluri de putere care îl caracterizează pe agresor” (Laplanche şi Pontalis)
Să ne întoarcem la Sindromul Stockholm. Kohlrieser ne oferă câteva exemple relevante în acest sens: (1) în 1973 doi hoţi înarmaţi au intrat într-o bancă în Stockholm, Suedia. Fiind încercuiţi de către poliţie au luat patru ostatici timp de 131 de ore. Ostaticii au fost înfăşuraţi în dinamită şi închişi într-un seif până ce au fost salvaţi. Ceea ce a surprins a fost faptul că ostaticii deveniseră agresivi la adresa poliţiei care îi eliberase. În interviurile ce au urmat evenimentului s-a relevat faptul că cei patru (un bărbat şi trei femei) continuau să îi susţină pe agresori în detrimentul autorităţilor. (2) Patty Hearst care era moştenitoarea a foarte mulţi bani fiind răpită de o grupare teroristă nu doar că a aderat la valorile agresorilor săi, ci a ajuns să comită – alături de aceştia – mai multe jafuri.
Cum se explică aceste reacţii (aparent distorsionate) şi multe altele înregistrate în istoria recentă? Victima, confruntată cu o situaţie extremă (care îi pune sub semnul întrebării integritatea fizică şi morală şi chiar viaţa în unele situaţii) nu are o altă posibilitate internă viabilă de a accepta respectiva ameninţare decât prin a o considera justificată.
În acest sens, din moment ce agresorul are dreptate / acţionează în lumina unei cauze juste, victima poate „trăi” cu teroarea considerând-o necesară şi corectă. În acelaşi sens, copiii maltrataţi post să ajungă, din păcate, agresori la rândul lor când cresc, deoarece au internalizat modelul parental al agresorului.
[ Articol citit de: 881 persoane ]