Uneori în relația cu elevul profesorul uită să facă un lucru simplu: să zâmbească. Elementul central al atenției cadrului didactic este de multe ori necesitatea achiziției de informații. Totuși, este la fel de important să ne concentrăm pe o bună atmosferă în sala de clasă, pe placerea elevului de a merge la școală. Dacă sunteți dascăli trebuie să zâmbiți! Chiar așa, să-i întrebăm pe copii și să le cerem să răspundă repede: profesorul vostru zâmbește la ore?
De ce ar trebui să ne îngrijoreze un profesor care abordează o atitudine închisă, în care zâmbetul lipsește? Dacă predă corect ceea ce trebuie să predea mai este necesar și altceva?
Să vedem ce spune literatura de specialitate. Astfel, conform lui Ruckle (2001) există anumiți stimuli ai stării de bine evidențiați la nivelul mimicii:
(1) buzele se umflă și ochii devin mai strălucitori;
(2) pupilele se lărgesc iar nările încep să fremăte datorită respirației mai precipitate.
Toate acestea arată o deschidere și atracție față de interlocutor, însă sunt greu dacă nu imposibil de controlat. Altele sunt mult mai simple. Uneori anumite expresii ale feței pot să contribuie definitoriu la un climat comunicațional eficient. În literatura de specialitate zâmbetul este cotat ca având rata cea mai mare de succes în a obține o comunicare bună cu celălalt. O astfel de perspectivă l-a făcut pe Dawson (2006) să remarce ca o regulă a persuasiunii: „zâmbește cu două secunde mai mult față de ei”. Bineînțeles că nu orice tip de zâmbet poate aduce la interlocutor o mare deschidere față de persoana noastră: Tidd și Lockard au descoperit că deși, în general, tindem să recompensăm mai bine pe chelnerii care ne zâmbesc, un zâmbet larg (în care să fie vizibilă dantura) în momentul în care aduce comanda poate tripla bacșișul pentru personalul restaurantului care folosește respectiva strategie.
Dar nu este vorba doar despre o strategie. Când un profesor merge la oră trebuie să fie bucuros că o face, să fie bucuros de întâlnirea cu elevii săi. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă merge doar „la serviciu”, atunci ratăm șansa ca elevii să fie fericiți. Ei pot să învețe, să aibă performanțe bune, dar dacă nu sunt fericiți toate aceste lucruri se vor pierde în dezvoltarea lor spre viața de adult.
