Vorbeam în articolul de săptămâna trecută despre o școală cu elevi fericiți și punctam un element
important: curiozitatea. Astăzi o să adăugăm încă o treaptă în drumul nostru spre o educație a excelenței în care rezultatele valoroase se împletesc cu plăcerea copiilor de a merge la școală: umorul.
De multe ori este desconsiderat pe principiul că școala trebuie să fie serioasă. Iar imaginea efortului de învățare clasică nu prea pare să aibă multe în comun cu o clasă de elevi care râd, care au permanent zâmbetul pe buze. De multe ori un astfel de comportament este confundat cu superficialitatea (chiar am auzit la un moment dat un părinte revoltat de faptul că din clasa fiului său se auzea un zumzet de amuzament cum a punctat „asta este școală sau ,,. distracție?”).
Ei bine, în viziunea noastră cele două nu numai că nu se exclud, ci mai mult, se întrepătrund și se completează. Atunci când copiii se bucură, râd, sunt fericiți, timpul trece mai repede, efortul nu mai pare așa de dificil și dorința de a sta la școală este una firească (și nu impusă de obligativitate). Iată de ce merită să analizăm astăzi – succint – impactul umorului în educație.
Adulții (părinții și profesorii) creează o tensiune puternică asupra elevilor datorită așteptărilor pe care le au de la aceștia să devină competenți la nivel social și intelectual. Iată de ce umorul devine o sursă de eliberare din această tensiune creată de presiune și să își păstreze un înalt respect de sine chiar în condițiile unei autorități care îi poate face să se simtă în inferioritate.
Umorul sprijină și în construcția stimei de sine. Copilul se simte bine să râdă de un clovn pentru că se simte mai deștept ca el. De obicei copilul are în față presiunea fantastică a faptului că adulții care-l înconjoară știu mai multe lucruri și el este cel care întotdeauna știe cel mai puțin. În acest context umorul devine o sursă de dezvoltare a încrederii în sine. Glumele pe care le face profesorul pot umaniza relația care se stabilește între el și elevi. Klein (2003) dă două exemple pe care le preluăm ca atare: un profesor din ciclu primar care la intrarea în clasă se preface că nu vede elevii care se află în fața ei și spune – ca pentru sine „Ce ne facem că nu a venit nimeni astăzi la școală!” sau un terapeut care pentru a-l face pe copilul de 7 ani să nu se teamă de discuția cu el îl întreabă ce vârstă are într-un mod amuzant „Stai să ghicesc ce vârstă ai: cred că ai 21 de ani!”
Pentru Klein, umorul folosit de către adulți la oră este o tehnică prin care putem atrage atenția, crește interesul/curiozitatea copilului față de un anumit subiect, să-l motivăm să se implice într-o sarcină dificilă și provocatoare sau să caute soluții într-un mod mai creativ.