Revenim astăzi cu o problemă pe care am mai atins-o în trecut. Din discuțiile cu părinții ne-am dat seama că este vital să o reluăm. Dilema multor părinți pornește de la următoarea întrebare: să-l protejez sau să îl las să „dea cu capul de pragul de sus”? Care este rolul meu?
Cred că imaginea care se potrivește cel mai bine este cea a antrenorului unui sportiv. Sunteți dator să îi dați cât de multe sfaturi puteți, dar în timpul meciului/întrecerii sportive el este singur pe teren. Nu puteți să trăiți viața în locul lui. Dar nici nu-l puteți lăsa complet descoperit, fără apărare. La fel ca și antrenorul despre care vorbeam trebuie să-l învățați să lupte; și să nu credeți că este ușor – aveți nevoie de mult timp și de multă răbdare.
Lista modalităților sub care puteți face acest lucru este lungă. O puteți alcătui chiar dumneavoastră pornind de la următoarele sugestii:
- O primă strategie constă în folosirea jocului de rol. Jocul de rol îl ajută pe micuț să experimenteze în condiții de siguranță o problemă care – în realitatea curentă – îi provoacă anxietate.
- O altă modalitate este constituită de strategia de vizualizare. Dacă copilul învață să își închipuie rezolvarea pozitivă a situației cu care se confruntă în prezent, o astfel de perspectivă îi oferă perseverență și motivație în urmărirea respectivului țel. O fetiță care era terorizată pentru că trebuia să țină un discurs în fața colegilor a reușit prin vizualizare să simtă bucuria momentului în care toată audiența izbucnea în aplauze și primea felicitări. O astfel de trăire în avans a momentului de glorie a făcut-o să aibă mai multă încredere în reușita a ceea ce-și propunea (ceea ce a avut drept rezultat o creștere a stimei de sine – aspect care a contribuit la obținerea succesului dorit).
- Un element important este să-i dezvoltați copilului o perspectivă relaxată asupra vieții (cel mai important fiind aici exersarea umorului). Acesta are dublu scop:
- în primul rând oferă posiblitatea unei reacții rapide/spontane care poate să oprească din start o reacție nepotrivită a celor din jur. Bries (2009, p. 202) ne oferă un exemplu amuzant: „Un băiat de 9 ani i-a răspuns colegului care-l lua peste picior spunându-i: Ești fricos ca o fată…ești ca o fată! după ce ratase o lovitură de pedeapsă: Da, ai dreptate, chiar sunt o fată. (…) Să-ți dau un pupic?”. O astfel de reacție a fost dezarmantă pentru adversarul său și putem să presupunem că ținta glumelor a devenit acesta din urmă.
- privind viața printr-un unghi de vedere relaxat, având capacitatea de a identifica ceva amuzant și în momentele mai puțin plăcute, copilul dumneavoastră devine mai pregătit să treacă peste stresul produs de către ascestea din urmă și să meargă mai departe. Trebuie totuși să aveți grijă la granița dintre umorul bine calibrat și tendința de a lua totul în glumă (ceea ce poate să construiască o perspectivă lipsită de seriozitate asupra lucrurilor).
- Învățându-l de la vârste mici să aibă propriile opțiuni (și desigur, propriile greșeli). Copilul care învață de timpuriu că alegerea vine împreună și cu o mare responsabilitate este mai pregătit pentru viață. Și aici există o zonă de risc pe care trebuie să o gestionați cu atenție: construiți momente de sărbătorire a succesului în momentul în care alegerile pe care copilul le-a făcut s-au dovedit bune. În caz contrar există riscul ca – de teama eșecului și consecințelor acestuia – copilul să devină prea prudent (temător chiar). De altfel, în toate aceste strategii este vorba despre echilibru. Părintele trebuie să fie alături de copil nu pentru a-l învăța strict un aspect sau altul, ci pentru a-l învăța despre echilibru, despre cum să găsească o justă măsură în fiecare situație care o să i se întâmple de acum înainte. Chiar dacă, poate, sună pretențios, cred că putem spune că părintele este pentru copilul său un minunat profesor de echilibru pentru viață.
[ Articol citit de: 80 persoane ]