Temele pentru acasă – le cer părinții sau le dau profesorii?

Temele pentru acasă sunt o temă semnificativă de discuție în triunghiul educațional profesor-elev-părinte Impactul unei gestionări ineficiente a temelor pentru acasă poate să ducă la o relație tensionată între părinte și copil ori poate să îl facă pe acesta din urmă să își piardă motivația pentru a învăța (adică exact efectul invers față de cel pe care-l așteptam de la ele).

O viziune clară și cuprinzătoare o regăsim la Carey (2015); autoarea observă în cartea Riscurile parenting-ului competitiv că tema efectuată acasă poate să se prelungească față de timpul normal necesar dacă acest lucru s-ar desfășura la școală. Motivul? Acasă există o mulțime de lucruri care îl distrag pe copil și el poate să folosească cu părinții tactici de amânare care nu sunt funcționale la școală.

Dar este tema pentru acasă un factor pozitiv? Carey face o sinteză a perspectivelor abordate de diferite țări și observă că: în Franța guvernul a propus să nu se mai dea teme pentru acasă la copiii din ciclul primar, iar Danemarca testează și ea școlile fără „teme pentru acasă”.

Asta înseamnă că trebuie să renunțăm la teme? Nu, nu acesta este răspunsul, dar există undeva un ciclu al escaladărilor care face ca volumul temelor pentru acasă să crească (dar există și un efect pervers al acestui lucru: profesorii dau din ce în ce mai multe teme, iar elevii nu le mai fac!).

Cine este „vinovat” de această situație? Există două surse de tensiune: părinții și cadrele didactice. Pe undeva aceste surse devin repede una singură: părinții cer ca profesorii să dea teme pentru că un astfel de lucru este în ochii lor un indicator că micuțul lor învață. La rândul lor, profesorii – fiecare în parte – nu vor ține seama de ceea ce face colegul de cancelarie: astfel fiecare profesor se raportează la propria activitate și dă teme fără să ia în calcul că la fel fac și celelalte cadre didactice care predau respectivilor elevi. Elevii se văd confruntați cu situația de a face din ce în ce mai multe teme – și repede unii dintre ei aleg calea mai simplă a copierii temei de la un coleg care a avut timp să o rezolve. Ori o astfel de perspectivă nu ajută nimănui: nici elevului, nici profesorului și nici părintelui.

Iată că primul lucru care trebuie făcut este găsirea unei viziuni moderate asupra temelor. Cercetătorii de la Universitatea Duke au observat că două ore este un maxim al timpului care trebuie alocat pentru rezolvarea temelor pentru acasă. Tot ce depășește acest interval duce la efectul contrar celui dorit de către fiecare dintre noi: ca elevul să învețe, să fie motivat, să-i placă la școală!

Nu în ultimul rând trebuie să luăm în calcul ceea ce remarcă Carey la un moment dat: „altădată, spune autoarea, când copiii ajungeau acasă principala sarcină a zilei era încheiată. Luau o gustare și ieșeau afară la joacă”. Ne punem întrebarea: vrem ca micuții noștri să învețe, să se dezvolte, dar acest lucru nu înseamnă și petrecerea timpului în aer liber, momente în care să aibă parte de descoperi, de mici aventuri în care să se bucure de copilărie? Dacă nu vom regăsi acest echilibru putem să pierdem mai mult decât vom câștiga prin creșterea permanentă a volumului (și complexității) temelor pentru acasă.