La început de an avem cu toții tot felul de planuri pentru ceea ce vom face: în carieră, în plan personal, în familie. 
De multe ori, centrați pe ceea ce vrem să facem la serviciu trecem în plan secund celelalte două dimensiuni (personală și familială). Această neglijență poate avea – la ambele – consecințe dezastruoase. De multe ori explicația „pentru copiii mei fac ceea ce fac, câștig bani, construiesc un statut etc.” nu se susține decât parțial. Copiii au realmente nevoie de prezența dumneavoastră fizică în viața de zi cu zi. Dacă neglijați planul personal veți ajunge o persoană stresată, ușor de enervat, veți începe să tratați relațiile cu ceilalți cu superficialitate și lipsă de răbdare. Dacă neglijați planul familal, consecințele pot să fie și mai rele. Multe cercetări au demonstrat că relațiile în familie sunt în măsură să afecteze încrederea și stima de sine a copiilor. Astfel, Katz (apud Madge, 2006) a observat că elemente ca: încrederea în sine, optimismul și motivația (ceea ce americanii numesc o atitudine de tip „Can-do”) sunt elemente care cresc atunci când părinții demonstrează dragoste la adresa copiilor și comunică mai bine cu aceștia, sunt suportivi la nivel emoțional iar familia face multe lucruri împreună (cu implicarea profundă a ambilor părinți, atât mama cât și tatăl). De multe ori în familie, tatăl este văzut ca o persoană care impune disciplină, uneori chiar la modul amenințător (Langford et al. apud Lewis și Lamb, 2007). La fel, un studiu apartinând NCH Action for Children (apud Madge și Willmott, 2007) a observat că micuții consideră că suportul financiar și păstrarea disciplinei sunt singurele activități în care tații sunt văzuți mai responsabili decât mamele.
Concluzie: părinții –atât mama cât și tatăl – trebuie să fie prezențe active în dezvoltarea copiilor lor. Un bun management al timpului și stabilirea adevăratelor priorități sunt aspecte esențiale pentru „meseria” de părinte bun.