Cursuri, diplome și copii stresați. Despre supraîncărcare

Astăzi  vorbim despre supraîncărcare, despre goana părinților în căutarea excelenței la vârste din ce în ce mai mici, despre alergarea permanentă de la o activitate educațională la alta. Unde mai este în toată această ecuație copilul? Unde mai intră copilăria, bucuria jocului, motivația, seninătatea de a privi lumea „cu ochi de copil”? Se pare că le-am pierdut pe undeva pe drum și ne trezim atunci când este prea târziu, când copilul nu mai reacționează la simplul îndemn „învață”, când a obosit prematur.

Iar tot acest tablou – destul de sumbru, recunosc – poate să aibă nuanțe și mai închise la culoare. Carey (2015) afirmă că meditaţiile încep de la o vârstă din ce în ce mai fragedă. Autoarea relatează în sprijinul celor spuse mărturia unei directoare de grădiniţă care povestea despre educatori angajaţi să pregătească micuţi de 2 ani pentru testele de evaluare care le erau necesare pentru acceptarea la şcolile private selecte. Meditatori de la vârsta de doi ani? Vorbim despre o exagerare desigur, dar este acest fapt atât de izolat pe cât am vrea să credem?

În fond ce este cu tot acest stres? Sunt copiii stresați sau este un factor pozitiv pentru că și viața o să fie stresantă? Carey aduce și evidențe în sprijinul spuselor sale: „conform unui sondaj, unul din trei elevi de şcoală primară din Birmingham era atât de stresat de teste încât nu putea să mănînce sau să doarmă. Aproape jumătate dintre copii – 48% – nu se puteau concentra din cauză că erau foarte îngrijoraţi. 43% au recunoscut că erau îngrijoraţi să nu‑şi dezamăgească familiile (…) Unul din cinci copii britanici a suferit sau suferă de „fobia” de a merge la şcoală”.

Este un tablou familiar? Nu numai că este, dar tinde să capete contururi din ce în ce mai definite.

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că micuțul nostru este înconjurat, este atacat din toate direcțiile și nu are prea multe șanse să câștige acest război:

• în primul rând este părintele care vrea să aibă copilul cel mai bun! De obicei părintele de acest tip proiectează în copil propria aspirație, poate propriul eșec. Iar copilul simte aceast presiune continuă și nu vrea să-și dezamăgească familia.
• în al doilea rând este școala și profesorii.  Un alt autor (Martin Stephen) numește clasamentele „un monstru (…) ne încurajează să ne transformăm copiii în dependenţi de examene şi reduce inovaţia şi creativitatea în sala de clasă deoarece creează o atmosferă de frică în rândul profesorilor”. Cadrele didactice sunt „dependente” de rezultatele elevilor lor, părinții o să-și aducă copiii la „școala cea mai bună”, la „clasa cea mai bună” la „învățătoarea cea mai bună” etc. Pentru aceasta volumul de teme crește, stresul, presiunea asupra elevilor crește, elevii sunt „storși” până la ultimul strop de energie pentru competiție.
• în al treilea rând este chiar elevul. El ajunge destul de repede să preia modelul părintelui și al profesorului și începe să-și impună singur limite nerealiste, devine stresat, nesigur, nu este niciodată mulțumit de rezultatele sale etc. Este cel mai grav efect pentru că dacă cerințele pe care profesorii și părinții le au se estompează în timp, cerințele care ajung să se internalizeze, să facă parte din viața cotidiană a copilului o să-l însoțească mulți ani de acum înainte.

Consecința? Un copil stresat, nervos, anxios, care este permanent obosit și care nu se mai bucură de frumusețea copilăriei prin care trece fără să o trăiască. Asta ne dorim?