Strategii prin care copilul își domină părinții/profesorii

De multe ori educatorii (fie ei părinți sau profesori) se plâng că „nu mai au ce să le facă” celor mici, că ajung în momente în care se simt fără putere, în care pare să nu mai existe o ieșire. În aceste momente copiii/elevii utilizează (fie că își dau seama, fie că o fac instinctiv) strategii care împing adultul într-o situație fără ieșire. Poate că este util ca – înainte de a se ajunge acolo – să vedem care sunt principalele modalități prin care copiii ajung în situația de a-i domina pe adulții din jurul lor. Pentru aceasta vom aduce în atenție perspectiva oferită de către Morrish (2004):

1. Blocajul. În recunoașteți simplu: când li se cere ceva copiii pur și simplu aceștia stau și așteaptă să vadă ce se întâmplă. Mai mult decât atât, fac și diverse comentarii. De pildă,  „Este plictisitor…” sau „Chiar trebuie să fac asta?” sunt două dintre reacțiile favorite pentru astfel de cazuri. Ce se întâmplă de fapt? Copiii pur și simplu așteaptă ca adultul să negocieze, să îl roage să facă respectivul lucru. Iar dacă acest lucru se întâmplă – copilul o să vrea din ce în ce mai multe și o să ofere din ce în ce mai puțin;
2. Imunitatea: apare atunci când copilul observă că adultul nu-l mai poate pedepsi mai mult și capătă astfel putere în relație. Expresiile favorite sunt acum în genul următoarei: „În regulă, o să mă trimiți în camera mea. Nu-mi pasă!” Morrish vorbește în acest caz despre puterea expresiei „Nu-mi pasă!” care face ca micuțul nostru să devină câștigătorul conflictului.
3. Furișarea: apare atunci când copiii monitorizează adultul și pornesc comportamentele nepotrivite exact când acesta are ceva de făcut: un profesor care este cu spatele la clasă, un părinte care tocmai a început o convorbire importantă la telefon etc.
4. Devierea responsabilității: de câte ori copilului i se cere să-și asume responsabilitatea pentru ceva ce a făcut el o să spună că nu este adevărat, că nu a făcut respectivul lucru (și o să ceară adultului să-i demonstreze cu dovezi că el a fost de vină).
5. Inversarea: presupune că elevul a învățat consecințele comportamentului său și acum folosește inversarea pentru a obține avantaje. De exemplu a învățat ce mult vă temeți de momentele penibile (spre exemplu o scenă în timpul unei inspecții la clasă pentru profesor sau o scenă în magazin – în cazul părintelui) sau pur și simplu vă ignoră (Morrish spune că face mai mult decât a nu vă asculta cerințele, pur și simplu pretinde că nu existați!)

Ce este de făcut? Pentru început trebuie să îi arătați copilului că știți despre ce este vorba, că știți exact ce urmărește prin comportamentul lui. În al doilea rând trebuie să alegeți dumneavoastră momentul negocierii: mulți adulți greșesc crezând că – din moment ce dețin o poziție de forță – nu o să aibă vreo problemă în a obține ceea ce își doresc de la copil. Morrish spune „Dacă negociați acum cu copilul pentru ca el să facă ceea ce trebuie, mai târziu o să ajungeți să vă rugați/implorați”. Nu uitați: nu trebuie să negociați pentru ceea ce este firesc, negocierea – despre care am vorbit și noi în alte articole – este utilă în momentul în care dorim să dezvoltăm, să creștem, să schimbăm.