Stimulare până la epuizare? Arta motivării fără stres

De mult timp doream să abordez o problemă sensibilă: o situație care începe în ciclul primar și uneori crește în același timp cu copilul. Mulți părinți încearcă să îi ofere „totul” copilului lor: iată de ce încarcă zilnic programul acestuia cu din ce în ce mai multe elemente. De la multele limbi străine la care cel mic este trimis la cursurile de artă, sport, pregătire suplimentară școlii etc. Toate acestea luate separat sunt minunate, dar când se strâng atât de multe încât cel mic efectiv „aleargă” de la o activitate la alta lucrurile încep să nu mai fie chiar în  regulă. La asta se adaugă dorința părintelui ca fiul/fiica lui să aibă numai calificative/note mari la școală, multele concursuri extrașcolare (nu este omis niciunul) și tot așa… La o primă vedere toate aceste „provocări” nu fac decât să-l pregătească pe copil pentru viață, îi oferă informații din domenii variate, îl pun în situații dificile pe care trebuie să le depășească, îl obișnuiesc cu efortul susținut și de durată. Totul PARE în regulă, dar de multe ori este depășită o anumită limită și părintele trebuie să se gândească serios dacă nu este timpul să facă o listă a priorităților!

Pentru a ne justifica alegerea o să aducem în sprijinul celor afirmate teoria stimulării. D. E. Berlyne a vorbit despre nivelul optim de stimulare, iar Landy a oferit o perspectivă și mai clară (cum se observă în tabelul de mai jos). Pentru Landy tipul de reacție reprezintă o combinare între gradul de stimulare oferit de către mediu, dar și de către persoana în sine.

Copiii noștri nu sunt la fel. Unii sunt mai deschiși spre provocări, alții își doresc mai puține. Desigur că nivelul de stimulare se poate adapta, dar până la ce nivel acest lucru este un factor pozitiv? Unde nu mai putem observa stimularea, ci epuizarea?

Poate că o perspectivă și mai bună ne este oferită de către Gleitman. Acest autor a pus în discuție două caracteristici importante ale stimulării: (1) gradul de noutate pe care stimulul îl are și (2) intensitatea stimulului.   În ceea ce privește nivelul de noutate acesta este atât stimulator (spre exemplu curiozitatea), cât și inhibitor (atât animalele, cât și oamenii se tem de lucrurile pe care nu le cunosc). Un exemplu des întâlnit este frica de necunoscuți pe care copiii o au. Gradul de noutate este un element care se poate adapta. Copilului o să-i fie mai greu la început, pus în fața unei situații noi, apoi să „se simtă în largul lui” din ce în ce mai mult.

O problemă mai mare apare însă la nivelul intensității stimulului. Astfel, dacă o sarcină este prea puțin stimulativă, performanța tinde să fie scăzută, iar dacă este prea stimulatoare acest lucru poate obosi/epuiza persoana. De aceea pledez pentru o ordine a priorităților. Copilul trebuie să facă chiar toate lucrurile care sunt puse pe listă? Dacă dumneavoastră, părintele, obosiți doar pentru că trebuie să-l duceți de la o activitate la alta, de la un loc la altul, cum credeți că se simte el? Părintele, trebuie să urmărească cu „un al treilea ochi” tot ceea ce simte copilul. Un semnal de alarmă trebuie trasă dacă el pare epuizat și începe să nu se mai bucure de lucruri care în trecut reprezentau preferințele sale. Nu așteptați să vă spună direct că în el se instalează o stare de epuizare. Poate nici nu o să o facă. Uneori părinții transmit copilului indirect mesajul: „fac atât de multe lucruri pentru tine, nu este cazul să reacționezi nerecunoscător și să respingi ceea ce îți ofer!”. Copilul poate să se teamă să nu vă dezamăgească. Dar dacă nu sunteți atent motivația lui să o să se topească încet, încet și atunci când o să vă spună o să fie prea târziu. Nu trebuie să uitați că există un optim: nivelul la care motivația este în cote excelente. Este ușor de recunoscut: când copilul se simte, provocat, când ceea ce face este suficient de stimulativ, dar nu a depășit limita spre epuizare.