Este un joc amuzant și cu valoare pedagogică – mai ales dacă este jucat de către copil/copii
împreună cu părinții. În cutia jocului se află 4 ciocănele (care au la capăt două ventuze), 52 de cărți de joc (cu imagini variate: un elefant, un geam spart, un bebeluș care plânge, un set de tobe etc.) și o unitate de sunet electronică. Apoi iată ce se întâmplă: toate cărțile sunt întinse pe masă (sau pe podea, după caz) și cu ciocănelele în aer toți jucătorii ascultă cu atenție. Din unitatea de sunet electronică se aude un sunet. Din mulțimea de cartonașe trebuie „lovite” cu ciocănașul cele care corespund (de exemplu, se aude un orăcăit de broască și trebuie să lovești repede cartonașul care are imaginea unei broaște). Dacă ești rapid poți întoarce ciocănașul și cu cea de-a doua ventuză să mai „pescuiești” un cartonaș. Sunt două sau trei cartonșe pentru fiecare sunet. Este amuzant când reușești să prinzi un cartonaș chiar din fața unui alt jucător, acesta are câteva momente de dezorientare și timpul a trecut și unitatea de sunet electronică a emis un alt sunet. Când toate sunetele au fost emise se aude un semnal de „stop joc”. Este momentul ca fiecare participant să își numere cartonașele și câștigă cel care a reușit să strângă cele mai multe.
Dincolo de faptul că micuțul nostru învață să aibă reacții rapide și să facă asocieri performante sunet-imagine, jocul devine și mai distractiv când unul dintre părinți face „echipă” cu copilul (nu este o variantă cuprinsă în descrierea jocului, dar noi ne-am distrat așa). Părintele culege una dintre cărțile de joc pentru sine, dar cu ajutorul ciocănelului împinge (din fața celuilalt părinte) un cartonaș corect spre copil (acesta îl prinde apoi cu ciocănașul său). Se impune însă și un amendament la această variantă: să aveți grijă ca echipa părinte-copil să se schimbe din când în când, astfel încât cel mic să facă echipă, pe rând, cu fiecare părinte.