Cercetarea din materialul precedent vine în continuarea celei inițiate de către Carol S. Dweck şi Claudia Mueller (în Sternberg (ed.) 2002). Concluziile studiului au fost transpuse în capitolul din lucrarea amintită (intitulat sugestiv „Fă-i pe oameni proşti spunându-le că sunt inteligenţi”). În esenţă, trei grupe de studenţi au primit o sarcină provocativă spre rezolvare. În momentul în care toate cele trei grupe au rezolvat cu succes respectiva sarcină, ele au fost recompensate diferit, primii fiind lăudați pentru inteligenţa lor, cei din a doua grupă pentru efortul depus iar celor din ultima (care a fost şi grupa de control) pentru performanţa obţinută. Apoi cercetătorii au urmărit dacă primele două grupe evoluează diferit. Pentru început, după succesul obţinut i-a întrebat pe toţi dacă preferă să rezolve în continuare sarcini noi, provocative ori sarcini asemănătoare cu cea deja încununată cu o reuşită. Grupa celor care fuseseră recompensaţi pentru inteligenţă a tins să aleagă sarcini mai puţin provocative decât grupa celor recompensaţi pentru efortul depus (explicaţia este simplă: cei din prima grupă au decis că decât să înveţe ceva nou, dar să existe riscul să nu găsească soluţiile şi să pară proşti, mai bine rezolvă sarcinile a căror altgoritm îl ştiu deja pentru a continua să ofere imaginea de persoane inteligente). În al doilea rând cercetătorii le-au oferit studenţilor un nou set de probleme spre rezolvare dintre care una mult mai grea decât celelalte. S-a urmărit cât de mult dificultatea problemei afectează plăcerea celor două grupe de a lucra. Astfel, studenţii care fuseseră recompensaţi pentru inteligenţa lorau pierdut plăcerea de a lucra în momentul în care au întălnit dificultatea problemei în cauză; prin contrast, studenţii care fuseseră recompensaţi pentru efortul depus nu au arătat nici un declin al acestei satisfacţii de a rezolva probleme. Mai mult decât atât, performanţa cursanţilor din prima grupă a scăzut dramatic. Explicaţia? Cei recompensaţi pentru inteligenţă se vedeau pe ei înşişi, de această dată ca nefiind destul de inteligenţi şi destul de buni pentru a rezolva sarcina. Cu alte cuvinte, dacă succesul le arătase că sunt inteligenţi, eşecul le demonstra acum că sunt proşti. Cei din a doua grupă nu aveau dubii privind propria inteligenţă (deoarece, spre deosebire de primii nu o legaseră direct de rezolvarea sarcinii) şi astfel, ajunseseră la concluzia că pur şi simplu o sarcină mai dificilă le solicită un efort mai susţinut.
Concluzie: Aveți așteptări înalte privind copiii dumneavoastră? Sunt aceste așteptări realiste? Se bazează pe inteligența nativă a copiilor sau puneți accentul pe efort? Sperăm că studiile prezentate mai sus vă ajută să optimizați – acolo unde este nevoie – relația cu copilul dumneavoastră.