Școala noastră: este calitatea … de calitate?

În ultimii ani avem de-a face cu un fenomen cel puțin îngrijorător: vorbim foarte mult despre cum trebuie să dezvoltăm școala, dar în practică rezultatele întârzie să apară. Deși se fac eforturi de modernizare, de adaptare la realitățile societății (și se scrie mult despre asta), la clasă (acolo unde începe și se termină totul) efectele se văd mai puțin. Ce se întâmplă de fapt? Ce solicită părinții, ce vor elevii, ce aduc profesorii și ce propune sistemul de învățământ în ansamblul său?

Daniels (2007, p.215) făce o analiză a sistemului de management al calității și a plusurilor și minusurilor pe care acesta le propune instituțiilor. El observă că s-a ajuns la un anumit paradox: „Cele mai multe companii – observă autorul – par să se concentreze mai mult asupra dezvoltării unui sistem de calitate decât asupra îmbunătățirii produselor sau serviciilor”. Mai mult decât atât, Daniels nu se mulțumește doar să constate cum stau lucrurile, ci ne propune și un mod de evaluare simplu, dar fără echivoc: „Dacă nu constatați îmbunătățiri în decurs de 90 de zile de la implementarea programului de calitate înseamnă că este inadecvat”. Daniels, care în acest moment conduce o mare companie de consultanță în domeniul managementului în Statele Unite ale Americii (fiind și un cunoscut orator și autor în domeniul resurselor umane), a fost în tinerețe consilier în școlile publice (cunoscând, astfel, atât ceea ce se întâmplă în piața muncii cât și în școală). Iată de ce este util să aruncăm o privire critică asupra propriului sistem de învățământ și să vedem dacă cele spuse de către acest autor se verifică și în ceea ce ne privește.

Pentru început să vedem ce înseamnă managementul calității pentru profesorul de la catedră. De multe ori este vorba despre cum reușești să demonstrezi atingerea anumitor criterii și mai puțin de ce se întâmplă zilnic în sala de clasă. De mult prea multe ori calitatea de pe foaia de hârtie nu are nici o legatură cu calitatea activității didactice și a relației profesor-elevi. Mai mult decât atât, urmărirea acestor indicatori înseamnă o muncă în plus efectuată de către cadrul didactic de a completa diferite rapoarte și documente (timp utilizat în detrimentul perfecționării și dezvoltării personale a respectivului profesor).

Dar lucrurile se opresc aici? Nu credem și putem să întrevedem un viitor destul de cenușiu pentru tot acest proces. Imaginea dascălului copleșit de hârtii, care începe să devină un supraveghetor de la catedră (pentru că folosește inclusiv o parte din ora cu elevii pentru a completa în continuare documentele), pare să devină un fapt curent. Ori un astfel de stres birocratic produce și o mai mare nervozitate din partea cadrului didactic, nervozitate care apare imediat și în relația cu elevii și părinții acestora. Desigur că nici cealaltă extremă nu este un lucru care să ne bucure: o libertate a lui „fac ce vreau!” nu numai din partea elevilor, ci și a profesorilor, care să nu mai dea nimănui socoteală de ceea ce realizează cu elevii. Totuși, este bine să ne întoarcem (măcar pentru un timp) la vremurile în care cadrul didactic era apreciat pentru ceea ce făcea efectiv la clasă și nu prin prisma grosimii dosarului de documente…

Concluzie: ca părinți trebuie să fim un suport pentru profesorii copiilor noștri, ca profesori trebuie să fim un al treilea părinte pentru copiii pe care îi avem la clasă. Dar dacă vrem ca o astfel de stare de lucruri să se producă trebuie și profesorii lăsați să își facă meseria pentru care sunt pregătiți: să formeze oameni!