Dacă săptămâna trecută am discutat despre fobia școlară este timpul acum să abordăm cealaltă parte a problemei. O școală cu copii fericiți – iată ceea ce își dorește toată comunitatea pedagogică!
Lucrurile se complică însă de la acest nivel de discuție. Este nevoie despre o colaborare strânsă între ceea ce face educatorul și ceea ce face părintele – lucru despre care vorbim mult, dar facem foarte puțin.
Și totuși există pași pe care îi putem face cu toții pentru a avea copii fericiți în școală – atât în calitate de dascăli cât și de părinți:
- Hallowell ne vorbește despre conceptul de „conectare”. Este vorba despre faptul că elevii trebuie să se simtă iubiți, înțeleși, doriți ș. a. m. d. (și această nevoie a rezultat dintr-o cercetare foarte mare pe 90.000 de adolescenți). Acest lucru trebuie să apară acasă în relația dintre părinte și copil (multe studii punând accentul pe iubirea necondiționată care trebuie să fie prezentă între cei doi), dar – spunem noi – și în sala de clasă. Mulți profesori o să îmi dea dreptate când o să se gândească cât de mult se schimbă atmosfera din clasă în momentul în care le arată copiilor că le pasă de ei, că îi înțeleg, că le sunt alături (fără a se deroba de rolul de profesor, doar dându-i acestuia mai multă căldură și bunăvoință).
- Dacă vrem ca elevii să fie fericiți la școală și acasă trebuie să fim atenți și la propria fericire spune Murray. Acest autor observă că deoarece în mod natural copiii imită comportamentul celor din jur, îl absorb și și-l asumă – este firesc să fie fericiți în familii fericite și în prezența unor dascăli fericiți. La polul opus – dascălii depresivi, mohorâți, încruntați permanent influențează dramatic și copiii pe care îi învață nu doar o materie sau alta, ci îi învață și cum să fie oameni. Trebuie să le cerem părinților să-și regăsească fericirea și să întâlnim în clasă profesori cu zîmbetul pe buze. Iată un lucru simplu pe care putem să îl punem în practică imediat!
- Barker (2014) ne cere să avem așteptări de la copii – dar legate de efortul pe care trebuie să-l depună și nu de rezultate întodeauna corecte. Un copil care a muncit, care s-a străduit, care a făcut tot ceea ce depinde de el trebuie să fie un copil fericit chiar dacă a avut și greșeli în realizarea sarcinii. Uneori școala nu privește procesul, ci doar produsul. Uneori școala îl face pe elev să se simtă nefericit pentru greșelile pe care le-a făcut sau pentru că nu a reușit să termine un proiect la timp – deși respectivul copil a muncit foarte mult. Profesorii (și părinții) trebuie să aibă o balanță justă între aprecierea corectă a rezultatului unui efort și celebrarea efortului fără să țină cont de rezultatul obținut. Amândouă sunt importante, dar dacă uităm să luăm în considerație munca depusă există riscul demotivării și bucuria, pasiunea, determinarea se vor duce pe apa sâmbetei…
- Copiii fericiți sunt cei lăsați să aibă propriile decizii. Așa cum observă Hurley (2013) „copiii au un control foarte redus asupra propriei vieți. Lor li se spune în mod constant unde să meargă, ce să facă, ce să mănânce etc.” Asta nu înseamnă că trebuie să îi lăsăm să facă ce vor (este corect să le interzicem să facă lucruri periculoase!), ci pur și simplu să le oferim oportunitatea unor mici decizii (spre exemplu – o zi pe săptămână să își aleagă ei ce mănâncă la masa de seara – chiar dacă noi nu suntem prea încântați de soluția găsită!). Mai târziu, în viață, nu o să mai fiți tot timpul alături de ei! Iar la școală profesorul trebuie să-i întrebe pe copii din când în când cum ar vrea să se desfășoare o oră sau ce teme își doresc pentru acasă! Vă garantez că după o perioadă de adaptare o să fiți surprinși de seriozitatea propunerilor!
- Un copil fericit este un copil căruia nu i se vorbește pe un ton ridicat (Wong, 2017). Autorul o citează pe Laura Markham care spune că micuții care cresc într-un mediu ostil (acasă sau la școală – am spune noi) „sunt mult mai predispuși la nesiguranță și anxietate”. Tot Markham observă că dacă „constatați că vă pierdeți cumpătul este bine să vă retrageți 10 minute pentru a vă aduna gândurile înainte de a discuta cu copilul” Un sfat simplu pe care mulți părinți și profesori îl știu, dar pe care – atunci când vine momentul – îl uită la fel de ușor! Părintele care țipă la copil, profesorul care țipă la elev – iată o imagine care nu are cum să se ducă la creșterea unui copil fericit!
Un copil fericit nu este atât de puțin pe cât s-ar putea crede. Părinții vor note mari, profesorii vor ca elevii să învețe, copiii fac ceea ce li se spune (sau nu!) și din toată această ecuație atât de prezentă în viața noastră de zi cu zi lipsește grija pentru ceea ce simte și ceea ce este copilul. Iată încă un motiv: în 2011 o cercetare a demonstrat că elevii care au participat la programe care i-au făcut să se simtă fericiți au avut și rezultate academice mai bune cu 10% față de restul (Layard și Hagell apud Felps, 2017)…
*Desen realizat de Diandra Pânișoară