Școala de astăzi trece – de ceva timp – prin transformări mai mult sau mai puțin profunde. Se caută noi soluții de formare a profesorilor, se aduc în clasă noi metode de învățare, se încearcă transformarea mediului de lucru în perspectiva societății tehnologizate. Totuși … avem de multe ori clase aglomerate, avem superficialitate, avem neimplicare, nemotivare etc. Unde trebuie să se situeze în tot acest context drumul corect spre succesul educațional?
Sunt multe de spus, dar am ales astăzi să vorbesc despre un singur lucru: stilurile de învățare ale elevilor. Sunt multiple perspective în literatura de specialitate (dacă este să amintim cel puțin cercetările efectuate de Kolb și Butler), dar în acest articol am să aduc în atenție o altă tipologie, o tipologie care poate (și trebuie) să „pună în gardă” orice părinte și profesor. Astfel, McCarthy și O’Neill-Blackwell (2007) preluând MBTI-ul și stilurile de învățare oferit de căte Kolb vorbesc despre patru stiluri de învățare:
- Stilul 1: Imaginativul: caută înțelesul a ceea ce învață, „absoarbe” realitatea, este curios (întrebarea care îl caracterizează este „De ce?”) și învață în momentul în care ascultă și împarte idei cu ceilalți.
- Stilul 2: Analiticul: caută fapte, tinde să critice informația și să găsească date, învață bine când ascultă și privește (întrebarea care îl caracterizează este „Ce?”)
- Stilul 3: Realistul: se joacă cu ideile pentru a vedea dacă pot fi puse în aplicare, îi place să rezolve probleme (întrebarea care îl caracterizează este „Cum?”).
- Stilul 4: Dinamicul: caută noi direcții și posibilitățile ascunse, învață ușor prin încercare și eroare (învățare prin descoperire) – (întrebarea care îl caracterizează este „Dacă?”)
Iată că avem patru stiluri guvernate de patru întrebări: „De ce?”, „Ce?”, „Cum?” și „Dacă?”. Și avem în clasă elevi cu toate aceste stiluri, dar un singur profesor, un singur manual pentru clasa în cauză … cum facem diferențierea? Ce face profesorul pentru ca toți elevii din clasă să învețe la maximum deși au stiluri diferite? Ce putem face cu un profesor care are – inevitabil – un singur stil de învățare propriu? Ce trebuie să aducem școlii, cum să o facem mai echilibrată, ce resorturi să-i oferim ca totul să aibă sens? Unde să „umblăm”: la programă, la manuale, la pregătirea profesorilor, la motivația elevilor … ce altceva?
Binenteles ca, in primul rand va trebui „umblat” la pregatirea cadrelor didactice. Ele sunt acele „motorase” care tin procesul educational functional. Insa, din pacate, foarte multi dintre agentii educationali, chiar daca isi doresc, din diverse cauze personale, in special din lipsa banilor suficienti si a timpului liber, nu reusesc sa tina pasul cu „noile” tehnologii educationale. Ele nefiind noi, doar necunoscute de acei care invata pentru examene numai dupa autori anume, pentru a fi siguri ca-si vor lua nota de trecere.
Stilul profesorului trebuie sa depinda de stilul de invatare al copiilor si nu invers, daca vrem sa valorificam la maximum potentialul tinerei generatii. Merge si pe vechi, insa astfel o sa ne „invartim dupa coada” vesnic. Profesorii de azi sunt elevii de ieri, elevii de azi pot deveni profesorii de maine. Cineva dintre ei va opri degradarea, cu siguranta. As vrea sa fie profesorii de azi, pentru ca timpul trece si efectele sunt din ce in ce mai vizibile.