Să faci tot ce spun! Autoritatea părintelui

De multe ori părinții și cadrele didactice deopotrivă spun că, în zilele noastre, copiii nu îi mai „ascultă” pe adulți. Este invocată tendința unor părinți de a răsfăța copiii, se dă vina pe tehnologie, pe mass-media, pe societate etc. Înainte de a vedea cine este „de vină” putem să ne întrebăm: în anumite limite nu este chiar mai bine că micuții care se educă astăzi dovedesc mai puțină dependență/supunere față de adulți?

Să vedem ce spune literatura de specialitate. Un experiment clasic este revelator. Hofling, Brotzman, Dalrymphe, Graves şi Pierce au imaginat următoarea situaţie: o persoană telefona unor asistente medicale si recomandându-se drept un doctor din spitalul la care lucrau acestea şi le cerea să administreze un medicament unui pacient, în doză dublă decât cea recomandată pe durata unei zile. Întrebarea pe care şi-au pus-o cercetătorii a fost aceea dacă asistentele vor urma indicaţiile (supunându-se astfel autorităţii) pornind de la patru contradicţii esenţiale:

1. asistenta nu îl ştia pe cel care telefona (acesta se recomanda cu un nume de doctor care nu exista în spital);
2. prescrierea prin telefon încălca regulamentul spitalului;
3. medicamentul nu se afla pe lista celor autorizate în secţia respectivă;
4. doza ce trebuia administrată era dublă maximumului admis. Ce credeți că au făcut asistentele? Ei bine, rezultatele experimentului au arătat că 95% dintre cadrele medicale supuse experimentului au acceptat recomandarea şi au mers să facă ceea ce li s-a spus.Bushman a realizat un alt experiment interesant privind autoritatea. O persoană stătea lângă o maşină oprită lângă un parcometru, prefăcându-se că încearcă să găsească, prin buzunare, banii necesari pentru plată. O altă persoană, aflată lângă prima, oprea trecătorii şi arătând situaţia spunea: „Persoana aceea trebuie să plătească parcarea şi nu are mărunţiş. Să îi oferiți dumneavoastră o monedă de 5 cenţi!”. Existau trei moduri de prezentare a celei de-a doua persoane: în primul caz aceasta arăta ca un cerşetor, în cel de-al doilea caz ca un funcţionar, iar în a treia situaţie purta o uniformă de pompier. Cercetătorul a dorit astfel să-şi verifice ipoteza conform căreia simbolurile autorităţii (reprezentate aici prin îmbrăcăminte) vor influenţa modul în care trecătorii vor înţelege să răspundă la o cerere în aşa măsură abuzivă. Cele două exemple arată uşurinţa cu care se poate dezvolta dependenţa unei persoane faţă de o autoritate. Familia și școala cultivă o dependenţă puternică, dacă nu chiar totală, a copilului/elevului de aceste două simboluri ale autorităţii. Riscurile unei astfel de perspective sunt apariția unui copil pasiv, fără iniţiativă, manipulabil şi influenţabil.