De la celebrul caz al învățătoarei care își jignea elevii, media tot găsește profesori care sunt dincolo de deontologia profesiei de dascăl. De cele mai multe ori aceștia nu sunt decât „uscăturile” de care are nevoie orice pădure pentru a vedea dimensiunea și măreția arborilor care o compun. Uneori însă o astfel de perspectivă este mult mai aproape de părinte, de elev, de directorul de școală. Ce este de făcut în acest caz?
Trebuie să spunem de la început că dimensiunea agresivă a comportamentului (elevului și profesorului) este astăzi obiect de studiu pentru multe cercetări care investighează fenomenul de violență școlară. Instituțiile educaționale par incapabile să facă faţă creşterii dramatice a cazurilor de agresiune şcolară. Pentru moment măsurile luate (destul de timide, de altfel) vizează mai degrabă gestionarea administrativă a situaţiei şi mai puţin studiul profund a fenomenului. Ori astfel de strategii nu sunt menite decât a face faţă pentru moment şi în nici un caz pentru a găsi soluţii reale şi adaptate şcolii de astăzi. Iată de ce este important să vedem cu ce avem de-a face.
Tipologia agresivităţii (Anderson & Huesmann) pune în evidență anumite diferenţe: spre exemplu, agresivitatea impulsivă versus agresivitatea premeditată ori agresivitatea proactivă versus agresivitatea reactivă.
Agresivitatea impulsivă este automată, negândită/neplanificată, rapidă în care autorul nu se gândeşte la consecinţele acţiunilor lui.
Prin contrast, agresivitatea premeditată este gândită dinainte, deliberată.
Agresivitatea proactivă apare fără a avea nevoie să fie provocată pe când agresivitatea reactivă se constituie ca un răspuns la agresivitatea unei altei persoane.
Cadrul didactic trebuie să fie în mod special atent la agresivitatea impulsivă şi reactivă. De cele mai multe ori profesorul reacţionează impulsiv 
(când nu mai poate să îşi stăpânească furia), necontrolat şi – în suficiente situații – ca răspuns la un comportament agresiv (real sau interpretat ca fiind astfel) dezvoltat de către unul sau mai mulţi dintre cursanţii săi. Iată de ce, cadrul didactic trebuie să identifice strategii de management al propriei furii (furie care este, de altfel, o reacţie normală la un stimul stresant). De altfel, în literatura de specialitate se remarcă faptul că fiind o meserie stresantă, profesia didactică presupune acumularea unei stări de frustrare. De pildă, Ginott spune că multă lume se aşteaptă ca profesorul să fie un sfânt ceea ce nu este realist; acumulând multă furie, cadrul didactic trebuie să înveţe cum să şi-o exprime (fără a-şi răni, prin aceasta, în vreun fel cursanţii). Pentru a putea face acest lucru el trebuie să folosească „mesaje-eu”. Mesajul-eu presupune pur şi simplu exprimarea obiectivă a stării fără a face referiri negative la persoana celuilalt. Cadrul didactic nu o să spună „eşti un elev slab!”, ceea ce ar putea leza sentimentele cursantului, ci o să își centreze mesajul pe propria persoană înlocuind cuvântul „tu” cu „eu”, spunând, de pildă „sunt dezamăgit!” Prin aceasta cadrul didactic îşi poate arăta sentimentele referitoare la situaţie fără a îl ataca pe elev prin comentariul făcut. Ginott observă că profesorul trebuie să demonstreze un control al furiei cel puţin la un nivel similar cu cel pe care îl aşteaptă de la cursanţii săi. Mai mult decât atât, autorul ne atrage atenţia asupra faptului că în momentul în care îşi exprimă furia în sala de clasă, cadrul didactic are de a face cu unul dintre rarele momente de maximă atenţie din partea elevilor săi (aşa că este bine să nu existe derapaje verbale sau comportamentale).