Începând de astăzi inaugurăm o rubrică alocată zilei de luni: Părinții întreabă. De cele mai multe ori, indiferent de ocazia cu care ne întâlnim cu părinții, aceștia au o reacție tipică. Îmi aduc aminte că la un moment dat susțineam o sesiune de training pentru un grup de manageri pe tema comunicării în organizații. În pauză, o doamnă din acest grup s-a apropiat de mine și m-a rugat: Puteți să îmi răspundeți la o întrebare? Așteptam ceva legat de activitatea pe care o susținusem cu ei, însă doamna în cauză a început timid: Știți, fiul meu…
Iată de ce, zilei de luni îi alocăm un spațiu de răspunsuri pentru părinți. S-au strâns multe întrebări, cazuri, situații de viață pe care le vom aduce în atenția dumneavoastră. La acestea puteți contribui și dumneavoastră trimițându-ne un mail cu problema pe care trebuie să o soluționați.
Astăzi o temă des întâlnită. Un părinte exasperat ne-a relatat: Nu mai scap de întrebările lui. Ce este aia, cum funcționează cealaltă… Vin obosit de la serviciu, de-abia scap și eu de întrebările șefului că dau peste „șeful” de acasă. Ce să fac?
Am stat un timp pe gânduri înainte de a-i răspunde. Desigur, ar fi fost ușor să îi explicăm că păstrarea vie a curiozității copilului este un factor important pentru dezvoltarea lui viitoare. Unii autori din literatura de specialitate merg chiar mai departe: Emma Sargent chiar declară ferm: „Toate întrebările sunt bune. Încurajați întotdeauna copiii să pună întrebări (…) Dacă copiii noștri vor crește și vor deveni adulți care au încredere în forțele proprii, ei trebuie să primească mesajul că nu e o tragedie dacă nu dau răspunsul corect la o întrebare: pot căuta răspunsul în continuare”.
Observăm astfel o a doua perspectivă: dacă nu-i limităm copilului apetitul pentru întrebări, el va învăța să se raporteze corect la acestea din urmă, să aibă încredere în forțele sale, să-i placă să caute și să descopere etc. Ori toate acestea sunt ingredientele cu care va opera, mai târziu, școala. Oferindu-i un climat cald, de neinterzicere a întrebărilor, îl pregătim pentru o viață întreagă de întrebări și răspunsuri.
Ok, nu-i interzicem să ne întrebe. Dar ce altceva putem face? Unii părinți aleg să minimalizeze răspunsul crezând că așa vor „scăpa”. De ce ….? întreabă copilul. De aia! răspunde părintele crezând că astfel a găsit un mod de a soluționa problema. Nu este nici pe departe așa. Copilul poate încerca o stare de dezamăgire, de neîncredere și – din nou – apetitul lui pentru întrebări se poate diminua considerabil. Totuși, ce putem face?
Ceea ce vă sugerez nu este un răspuns unic. De altfel, când lucrăm cu oameni nu există rețete. Există soluții, însă trebuie să știm să le adaptăm, să le construim și să le poziționăm în cazuri concrete. Dacă copilul vă întreabă „De ce…?” nu vă grăbiți să răspundeți. Întoarceți întrebarea. Priviți-l în ochi, cald, cu simpatie, să înțeleagă că întrebarea lui vă face plăcere. Apoi îl chestionați dumneavoastră: „Dar tu ce crezi? De ce…?”. Ei bine, nu vă așteptați ca fiul/fiica dumneavoastră să înțeleagă brusc și să găsească singur(ă) răspunsul. Ajutați-vă copilul în lungul drum de construcție de sine. Acesta însă este momentul să faceți un pas uriaș și să câștigați o bătălie importantă în procesul de creștere a unui copil de succes!
Multumesc pentru raspuns. Voi imbraca acest ”nu stiu” in forma sugerata.
Felicitari pentru tot. Informatiile oferite imi sunt, in mod absolut, hrana mentala. Ma ajuta si in relatia cu ceilalti membrii ai familiei care ma intreaba adesea: de unde sti tu ca e bine? Acum am a le arata o sursa, caci pana acum am actionat mai mult logic si am avut dreptate de cele mai multe ori. In mod inevitabil am facut si multe greseli, dar sper sa le pot corecta.
Si baietelul meu intreaba multe, dar nu stim raspunsul la toate intrebarile sale. Mi s-a parut normal, pana ieri, sa fiu sincer si sa afirm ca nu stiu, dar acum ma intreb si va intreb daca e bine? Nu cumva raspunsul sec ”nu stiu” urmat de nimic nu poate induce renuntare si neincredere?. Nu ar fi oare mai bine sa spun ”nu stiu, dar daca vrei sa sti hai sa aflam impreuna” urmat de incercarea, reusita sau nu, de a afla ce vrea, sau vrem? Ar fi bine sa il angrenez si pe el in activitatea de invatare/cautare, dar fara a exagera sau forta?
Multumesc.
Multumim pentru feedback si cuvintele frumoase. Referitor la intrebare, intuitia dumneavoastra functioneaza foarte bine. Un simplu „nu stiu” poate sa fie demobilizant pentru copil, trebuie sa incepeti impreuna o adevarata aventura a cunoasterii in care el trebuie sa aiba un rol cheie. Nici fortarea limitelor nu este o problema atat timp cat dorinta de cunoastere ii apartine copilul se va implica cu entuziasm si fara stres. Pe de alta parte, parintele trebuie sa-i stimuleze in permanenta dorinta de a afla lucruri noi si – la un moment dat – copilul va internaliza modul de lucru si nici nu o sa mai intrebe, incercand mai intai daca poate sa afle cum stau lucrurile. Copilului ii place sa se joace, invata in joaca; astfel, atat timp cat totul ramane un joc captivant este mai putin important care este natura acestui joc (daca este unul de cunoastere, cu atat mai bine). Un singur amendament avem la cele spuse de catre dumneavoastra. Pentru copil parintele (mai ales la varste mici) este o persoana atotcunoscatoare. Este bine sa recunoasteti mai rar ca nu stiti (si sa o faceti cu scop terapeutic – sa ii aratati ca nimeni nu este perfect si chiar si dumneavoastra este posibil sa nu stapaniti toate informatiile); daca o sa spuneti prea des ca nu stiti atunci cand el intreaba ceva, se poate sa-i induceti o senzatie de nesiguranta. Cel mai bine este sa ii spuneti in cateva cuvinte ce stiti si sa ii spuneti ca doriti sa fiti sigur ca informatia este cea corecta, drept pentru care merita sa o cautati impreuna…