Părinții întreabă: pro sau contra jocurilor pe computer?

Generația digitală, Părinții întreabă

Îngrijorarea multor părinți constă astăzi în sporirea dependenței copiilor față de computer în general și față de jocurile pe computer în special. Încearcă să diminueze impactul acestei probleme prin interzicerea accesului copilului la computer (sau oferirea doar unui acces controlat, exclusiv pentru învățare). Oare această strategie chiar funcționează? Putem face altceva mai bun? Pe lângă riscul resimțit de părinți atunci când micuții acordă din ce în ce mai mult timp jocurilor pe computer, poate exista și ceva pozitiv? Cum putem obține beneficiile fără să ne asumăm și riscurile la care făceam referire mai sus?

Haideți, pentru început, să punem în balanță avantajele și limitele. Principalele probleme apar atunci când copilul începe să folosească în exces jocurile pe computer: este vorba despre apariția dependenței. Suzanne Valliers (2012) ne oferă o listă a simptomatologiei unui astfel de fenomen, aspecte dintre care am condensat și subliniat două direcții mai importante:

  • Copilului îi este din ce în ce mai greu (dacă nu chiar imposibil) să se oprească din joc în mod voluntar și solicită permanent o prelungire a timpului alocat aceste activități (reacții de genul: „Mai stau puțiiiinnnn, nu am terminat nivelul!”. Să nu uităm că  jocul este construit astfel, în sensul păstrării motivației de a merge mai departe (câștigarea unui nivel nu înseamnă automat și finalizarea activității, eroul capătă noi puteri/abilități necesare pentru înfruntarea de la următorul nivel,care este și mai provocatoare).
  • Alocă din ce în ce mai puțin timp altor activități exterioare computerului (aspecte ale vieții, care până în acel moment îi provocau satisfacție sunt tratate acum în grabă sau chiar sunt eliminate din rutina zilnică). Vorbim aici despre alimentație, timp petrecut cu familia sau cu prietenii, în aer liber etc.

Dependența este, cu siguranță, fenomenul de maximă îngrijorare pentru părinți atunci când vorbim de jocurile pe computer. Dar, nu trebuie să uităm că, de cealaltă parte, regăsim argumente în favoarea utilizării acestora de către copil. Succint iată câteva dintre acestea:

  • Computerul face parte – vrem sau nu – din ce în ce mai mult, din viața noastră a tuturor. Dacă noi, în calitate de părinți care nu ne-am „născut cu computerul în brațe” petrecem atât de mult timp în fața ecranului acestuia (din rațiuni profesionale, ori doar pentru simplul divertisment) vă puteți imagina ce rol o sa ocupe realitatea virtuală în viitor, atunci când copilul nostru va ajunge adult ca noi. Nu îl putem feri de inevitabil!
  • Jocurile pe computer au un rol deosebit în dezvoltarea copilului: astfel, ele sprijină pe de o parte gândirea logică (sunt multe jocuri care pun un deosebit accent pe strategie, pe deducție etc.), creativitatea, orientarea spațială (putem lesne asocia acest tip de joc cu dezvoltarea inteligenței spațiale, una dintre inteligențele multiple la care se referea Gardner) ori atenția. Mai mult decât atât, copilul capătă un excelent motivator al încrederii în sine deoarece multe jocuri îl pun în ipostaza de a învinge, de a rezolva o sarcină, iar succesul în atingerea rezultatului dorit susține stima de sine a copilului. Un aspect deosebit – asupra căruia merită să reflectăm în calitate de educatori și de părinți – este acela că jocul pe computer presupune atingerea unui rezultat prin investirea unui efort consistent din partea micului jucător (de cele mai multe ori este dificil să atingi nivelul următor și doar după multă stăruință se poate trece mai departe) ceea ce face ca fiul/fiica noastră să învețe o lecție importantă: un rezultat bun se obține după mult efort. Depinde de noi să facem această lecție transferabilă și la alte activități din existența cotidiană a micuțului.

Ok, am văzut ambele fețe ale problemei. Cum facem acum să obținem toate aceste avantaje ocolind dependența?

  1. În primul rând trebuie să ne stablim un nivel de așteptări flexibil. O anumită doză de dependență este inevitabilă, aspectele negative încep în momentul în care lucrurile scapă de sub control. Prima regulă presupune să nu ne fie teamă  de atractivitatea exercitată de către computer, doar să încercăm să modelăm fenomenul (și nu să încercăm să-l controlăm, aspect care poate să ne trimită exact în sensul opus celui dorit de către noi).
  2. Un pas mare înainte vom obține dacă îi oferim copilului o zonă sigură de experimentare. Acest lucru prespune să aibă impresia că el gestionează situația. De pildă, impunerea limitelor de timp petrecute în fața ecranului computerului trebuie să aibă o anumită flexibilitate în jurul unui interval prestabilit. Astfel, dacă astăzi dorește să termine un nivel și pentru asta mai are nevoie de 15 minute peste ora stabilită i le acordăm și i le scădem din timpul de a doua zi (care va presupune astfel un interval de 45 de minute în loc de o oră). Acest sistem, care îi permite să se “împrumute” la nivel temporal, îi oferă sentimentul autocontrolului.
    Nu vă faceți iluzia că a doua zi cele 45 de minute se vor respecta întocmai. Mai mult ca sigur că veți avea de înfruntat o nouă negociere și cererea unui nou „împrumut”. Dar negocierile de acest tip sunt un proces firesc în toate interacțiunile părinte-copil și îl ajută pe acesta din urmă să crească, să se definească pe sine, să se descopere și să capete mai multă încredere în forțele sale.
  3. Încercați pe propria piele experința jocurilor pe computer. O să aveți o perspectivă mai clară asupra fenomenului, o să dați dovadă de mai multă empatie (o să puteți mai ușor să vă puneți în „pielea” micuțului) și o să fiți mai credibil pentru copil când o să îi explicați limitele. Aveți însă grijă să fiți un bun model (dacă dumneavoastră deveniți dependent de jocurile în cauză, nu ajută!). Îmi aduc aminte că atunci când fiica mea era mică, în momentul când plecam într-o călătorie luam cu noi o serie întreagă de borcănașe cu piureuri. Erau destule la care se strâmba și nu se prea îndemna să mănânce. Prima reacție era să încerc să fac din linguriță un avion care aterizează în gura micuței, să facem fețe hazlii ca să o îndemnăm să înghită, să inventăm jocuri etc. Într-o zi mi-a venit însă ideea să gust și eu din borcănașul pe care copilul îl respingea. Credeți-mă că, din acel moment, nu mi s-a mai părut o soluție și am găsit justificată decizia și preferințele ei în această materie!

[ Articol citit de: 1143 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns