Gândiți-vă câteva momente la următoarea imagine. Aveți la serviciu ceea ce se numește un șef dificil: ceea ce S. Belding (2006) numește un șef de tip rege sau regină. Acesta poate să aibă o atitudine disprețuitoare (sau chiar agresivă) și se poartă de parcă toată lumea care nu este de „sânge albastru” trebuie să trăiască doar pentru a-i îndeplini dorințele. Un astfel de șef este greu de suportat, nu este așa? Dar ce vă faceți dacă, venind acasă, vă veți afla în fața unui șef și mai dificil, a unui rege micuț însă foarte vocal?
Vallieres (2010) preluându-l pe Christiane Olivier vorbește despre copilul-rege. Acesta se recunoaște simplu după următoarele caracteristici:
(1) are un sentiment de control sau de importanță (chiar de putere);
(2) cere nerăbdător ceea ce dorește; acceptă greu amânările (nu- place să i se ceară să aibă răbdare);
(3) vrea să fie mereu în centrul atenției; are tendința de a vrea să aibă întotdeauna dreptate;
(4) manipulează mediul (oamenii din jur) pentru a obține ceea ce vrea;
(5) se simte la același nivel cu adulții (de amestecă deseori în discuțiile acestora);
(6) consideră că totul îi este permis.
Dacă copilul dumneavoastră se manifestă în sensul celor descrise mai sus aveți o problemă serioasă! Și nu uitați, este doar începutul! Curând micul tiran va începe să se simtă din ce în ce mai confortabil în rolul său care îi dă dreptul la orice își dorește. Cerințele lui vor crește și atitudinea lui intolerantă de asemenea.
Cum reacționează părinții? De obicei, la început, se amuză! Copilul este voluntar, cu personalitate și – la vârste mici – contrastul dintre drăgălășenia specifică și autoritatea pe care o exprimă, pare foarte distractivă. Tocmai această etapă de început al evoluției defavorabile trebuie urmărită cu atenție și reclamă intervenția fermă a părintelui. Pe măsură ce timpul va trece, copilul va renunța din ce în ce mai greu la un mod de manifestare care s-a dovedit de succes în trecutul apropiat. Astfel, o primă regulă în cazul copilului rege o reprezintă intervenția rapidă.
În al doilea rând este utilă o listă a reguilor esențial de urmat. Ca părinte avem tentația să considerăm că toate regulile sunt la fel de importante. Dar dacă analizați cu atenție o să observați că puteți să îi lăsați copilului libertatea unor decizii personale. Acest lucru poate face mai ușor de acceptat lista regulilor importante pe care le veți aplica neabătut. Nu trebuie însă să uitați că nu o să fie deloc ușor! Există mari șanse de a deveni extrem de nepopular în ochii copilului, acesta putând să ajungă chiar la reacții extreme (cum este șantajul emoțional de tipul „Nu te mai iubesc!”). Fermitatea aplicării regulilor obiective (și nu autoritatea excesivă a părintelui) o să ajute copilul să înțeleagă și să accepte să renunțe la „prerogativele regale”.
Un ultim aspect interesant pentru reflecția fiecăruia dintre noi. Dacă Vallieres referindu-se la copii se referă doar la copilul-rege, Belding, referindu-se la șefii dificili are mai multe nuanțe: șeful bombă (care explodează în țipete și manifestări necontrolate), șeful manipulator, șeful răzbunător (care are reacții revendicative exagerate – în genul că trage într-o muscă cu un tun), șeful care își arată pe față preferințele (oferă – în mod evident – avantaje doar unora dintre angajați), șeful șantazist (care știe că toată puterea – de a concedia ori de a promova spre exemplu – este la el și o arată ori de câte ori are ocazia), șeful acuzator (care caută permanent vinovați) etc. Dacă copilul este câteodată rege, în calitate de părinți de câte ori îmbrăcăm una sau alta dintre perspectivele negative descrise mai sus?