Suntem la un pas de minivacanța de Paști. În mod ideal părinții petrec mai mult timp cu copiii lor. Este un timp în care trebuie să îmbinăm activitățile formative cu bucuria jocurilor, a distracției, a relaxării. Chiar așa, iată o întrebare: știți cum, cât și când se joacă copiii dumneavoastră? Mai mult decât atât: știți să vă jucați cu ei?
Și încă o întrebare: care este rolul adultului (părinte, bunic, profesor) în toată această distracție a copilului?
Uneori părinții consideră că distracția copilului este doar a … copilului. Ei se implică când sunt activități „serioase”, dar – în acest mod – pierd ocazia de a face parte din viața copilului exact atunci când acesta are parte de bucurie și motivație profundă. Dacă copilul vă invită în jocul lui nu trebuie să ezitați să faceți parte din acele momente și să vă jucați din toată inima. Desigur că nu trebuie să vă implicați atunci când nu este necesar, când copilul se simte bine în compania co-vârstnicilor.
Și astfel ajungem la sfera implicării negative a părinților care este mult mai vastă decât implicarea pozitivă . Gray (2009) se exprimă tranșant: vom ruina modul de a se juca pentru copiii noștri dacă: supervizăm, intervenim sau recompensăm. Să facem o scurtă analiză a celor trei elemente:
- ce este rău în supervizarea comportamentului copilului – se pot întreba unii părinți. O astfel de supervizare îl ferește de lucrurile rele care i se pot întâmpla în viață.
Cu siguranță că o anumită supervizare nu are cum să strice. Este vorba însă de o măsură în toate, deci și în supervizare. Dacă îi urmăriți copilului fiecare pas, dacă îi spuneți „nu face aia!” sau „fă asta!” în permanență – este posibil să fiți deja un părinte elicopter. De unde o să poate se învețe copilul autonomia dacă îi ghidați fiecare pas și nu îl lăsați să greșească (și să răspundă pentru greșelile lui)? El o să se uite tot timpul vieții la dumneavoastră, o să vă caute aprobarea, o să rămână dependent – legat cu un cordon psihologic (ombilical sau nu) de dumneavoastră. Iată de ce este bine să știți ce face copilul dumneavoastră fără ca el să vă vadă tot timpul prin preajmă și să vă „simtă răsuflarea în ceafă!”
- intervenția este și mai rea. Am văzut părinți care nu se mulțumesc să le spună copiilor ce să facă, ci merg și mai departe de atât. Pur și simplu, dacă au impresia că micuțul lor nu face ceea ce trebuie iau ei „frâiele” problemei și rezolvă lucrurile. Bietul copil rămâne doar un spectator la jocul care ar trebui să îl pasioneze, pe care ar trebui să îl ducă singur la bun sfârșit, la care ar trebui să aducă contribuția lui, soluția lui.
- în sfârșit, recompensarea comportamentului copilului este, iar, o armă cu două tăișuri. Pe de o parte am putea spune că viață este o competiție și nu este nimic rău să existe premii atunci când cineva câștigă. Dar recompensa conduce la o motivare extrinsecă a comportamentului care slăbește forța motivației intrinseci. Copilul nu o să facă o activitate pentru că ea îi produce plăcere, ci pentru premiu, pentru recompensă. Dacă legătura dintre activitate și recompensă este clară și sigură, în momentul în care premiul nu o să mai fie acordat o să dispară și dorința de a efectua respectiva activitate. Premiile sunt bune pentru a motiva la început un demers, dar trebuie să încurajăm dorința de implicare, pasiunea, motivația intrinsecă.
Începe o mică vacanță cu: timp în familie, jocuri, joacă, părinți, copii, bunici, un timp minunat și binecuvântat în care puteți reinventa modul în care vă jucați cu copiii dumneavoastră.
Desen realizat de Diandra Pânișoară
