Sunt multe situații în care nu reușim să fim empatici față de copiii/elevii noștri. Ne dăm seama de acest lucru, dar diferite situații externe (problemele de la serviciu, probleme personale etc.) ne fac să acționăm într-un mod care nu aduce nimic bun în relația dintre copil și noi. Dar sunt și situații în care părintele crede că este empatic… dar nu este! Connor și Killian (2012) ne pun la dispoziție mai multe tipuri de astfel de reacții care se dovedesc complet neempatice la adresa unei probleme/îngrijorări pe care un elev o traversează. Ele se pot constitui într-o listă și este bine să vedem dacă – observând relația noastră de zi cu zi cu copilul – facem astfel de greșeli sau nu. Mai simplu spus: sunteți un părinte empatic? Merită să verificați!
Să luăm spre analiză o problemă comună, des întâlnită: copilul are a doua zi un examen important și îi este teamă că nu o să ia nota pe care o dorește. Iată reacțiile care – deși par să ofere susținere și înțelegere – nu realizează acest scop:
Oferirea de sfaturi: este una dintre cele mai întâlnite greșeli. Copilul nostru nu vrea sfaturi, vrea înțelegere. Reacția tipică este: „Învață cât poți de mult și nu trebuie să îți mai faci griji”. Este oare atât de simplu? De multe ori copilul devine agitat atunci când îi oferim sfaturi, este stresat nu pentru că el nu știe că dacă învață ar trebui să se simtă mai bine, ci pentru că nu își poate controla emoțiile. Nu uitați că oferirea de sfaturi se adresează dimensiunii cognitive, dar pentru emoții respectiva dimensiune are decât un rol minor.
Reasigurarea: „Ești un elev deștept, o să iei o notă bună”. Și copilul dumneavoastră știe că este un elev bun, dar faptul că dumneavoastră îi spuneți acest lucru nu exclude ca a doua zi poate să aibă întâmpine anumite probleme – iar acesta este lucrul care îl îngrijorează. Nu uitați că reasigurarea vine de la dumneavoastră, dar nu părintele este cel care dă nota, ci profesorul. Mai mult decât atât, copilul știe din proprie experiență că părintele are un anumit nivel de subiectivism în evaluare (în sens pozitiv, părintele de multe ori nu vede atât de clar greșelile pe cât se bucură de succesele copilului său). Iată de ce reasigurarea nu are cum să ajute prea mult.
Negarea sentimentelor: „Este o prostie să îți faci atâtea griji”. De data asta părintele devine și mai neempatic ca în situațiile anterioare: nu doar că nu îi înțelege problema copilului, dar o consideră o greșeală, îl face să se simtă în inferioritate. Orice reacție veți avea, trebuie să țineți minte să nu îi negați sentimentele. Ele există și trebuie să țineți cont de ele (chiar dacă uneori pot să pară absurde sau „copilărești”). De altfel copilul este copil, este firesc să nu gândească ca dumneavoastră (adult, cu experiență, care vede viața de la un alt nivel). Copilul trebuie să știe că sentimentele lui sunt importante pentru dumneavoastră. Și nu numai atât: nu trebuie să uităm că reacția dumneavoastră poate să pară superficială și superioară și copilul să nu se simtă confortabil cu ea. De pildă, dacă îi veți cere: „nu trebuie să îți mai placă ciocolata!” ce credeți că o să se întâmple? Situația este similară…
Minimalizarea: „O să ai de dat multe examene de acum înainte. Rezultatul de mâine chiar nu contează”. Sunteți siguri când spuneți asta? Rezultatul de a doua zi este SINGURUL care chiar contează. Și știți de ce? Pentru că examenele din viitor nu au venit încă, dar examenul de a doua zi și rezultatul la el sunt palpabile, sunt realitatea pe care copilul o trăiește. Examenul de mâine este cel mai important din viața copilului…asta desigur până când o să îl dea, apoi următorul examen o să devină cel mai important ș.a.m.d.
Arătarea simpatiei: „Este groaznic. Îmi pare rău pentru tine că trebuie să treci prin asta”. Nu uitați, nu de simpatie are nevoie copilul, ci de empatie.Să vă puneți în „papucii” lui, să vedeți lumea cu ochii lui. Cum credeți că sună în urechile lui expresia „Îmi pare rău pentru tine…” Eu, părintele sunt liniștit, nu am problema ta, dar pentru tine, da, îmi pare rău…
