Părintele narcisist: cum o să fie copilul?

400 de articole de educație, Profilul părintelului

Trăim într-o lume agitată în care valorile colaborării, deschiderii față de celălalt, onestității sunt din ce în ce în ce mai puțin puse în evidență și centrarea pe propria persoană, propriul succes, propria evoluție preia controlul. Desigur că nu este nimic rău ca fiecare dintre noi să aibă grijă de propria dezvoltare și să pună pe primul plan lucrurile care îl interesează pe EL. Problema apare atunci când această opțiune devine singura care mai este luată în calcul, cuvinte ca „EU!” lu „AL MEU” stabiliesc tot traseul de viață pentru copil (și adult, mai târziu). În acest caz putem ușor să alunecăm spre dezvoltarea unei personalități narcisiste. Iată cum apare un „ narcisist ”:

Greenberg (2017) observă că lucrurile se întâmplă, de multe ori, ca urmare a unor reacții în familie. O familie care are motto-ul: „Dacă nu ești cel mai bun, ce rost mai are?” și în care iubirea este condiționată de „rezultatele” copilului poate să ducă la așa ceva. Copilul nu este iubit pur și simplu, ci el primește apreciere, sprijin, dragoste, dacă este cel mai bun. Dacă nu este așa, iubirea îi este retrasă! Greenberg dă un exemplu elocvent: un copil care a luat nota maximă și îi comunică cu bucurie tatălui său acest lucru primește următoarea remarcă: „Ai luat nota maximă, dar câți dintre colegi au luat și ei nota maximă?” Cu alte cuvinte, nota maximă nu avea valoare în sine, ci doar dacă ceilalți colegi aveau punctaje inferioare.

Ei bine, un astfel de climat o să pună o presiune nerezonabilă pe copil.

Să mergem mai departe. Degges-White (2016) pune punctul pe „i”: „părinții trebuie să-și reamintească că micuțul lor nu o să fie capabil să zboare dacă niciodată nu i se dă voie să-și testeze aripile”. Acest lucru se întâmplă mai des ca urmare a ceea ce Li (2016) caracterizează drept părintele care „vrea să trăiască viața în locul copilului”. Un astfel de părinte îi impune copilului ce să facă, schimbă visurile acestuia cu aspirațiile lui, acționează în locul copilului, îl împinge pe acesta la o parte (din dorința disperată ca acesta să reușească acolo unde el își dorește!).

Mai mult decât atât, un părinte narcisist își „eclipsează” copilul printr-o falsă superioritate, prin tendința de a demonstra celor din jur ce „strălucitor” este el (și astfel, copilul devine doar o „anexă” a acestei nevoi a părintelui de a se pune în valoare). 

Ce trebuie însă făcut? În primul rând este bine să înțelegem că fiul/fiica noastră nu este o anexă a personalității noastre și – mai mult – trebuie să avem grijă să nu-l „acoperim” cu personalitatea noastră. Conform lui Kennedy-Moore (2015) trebuie să învățăm:

  • Să-l lăsăm pe copil să și greșească și să fim bucuroși când el învață o lecție (să acceptăm că eșecul este un pas spre succes și să nu-l presăm doar pentru a obține rezultate). Un părinte echilibrat care îi oferă copilului dragoste necondiționată și care este alături de el indiferent de ce se întâmplă este profiul de părinte spre care trebuie să tindem;
  • Să fim atenți la modul în care recompensăm efortul copilului pentru că – așa cum spune autoarea – prea multe recompense pot să ducă la un copil narcisist.

Dincolo de aceste perspective, nu trebuie să uităm că este util să înțelegem că este bine să apelăm la echilibru și bun simț. Un părinte care are semne de întrebare trebuie să caute adânc în sufletul său și o să găsească resurse pentru a ajunge la acest echilibru.

[ Articol citit de: 811 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.