Părintele furios – cum să-mi exprim nemulțumirea în mod pozitiv (2)

Dacă în articolul de săptămâna trecută am discutat despre părintele furios și despre modalitățile în care acesta alege să-și exprime furia, de data asta ne vom focaliza pe reacțiile pozitive. De la început trebuie să reafirmăm că exprimarea în sine a furiei nu este negativă, însă modul în care alegem să o facem poate să fie. De ce exprimarea furiei nu este un lucru rău? Pentru că prin furie îi oferim copilului un feedback la comportamentul lui și dacă încercăm să ne stăpânim prea mult timp, s-ar putea să acționăm ca un cazan care fierbe și nu are o supapă prin care să se elibereze presiunea acumulată: tensiunea va produce – la un moment dat – o explozie devastatoare.

Mai ales pentru că – așa cum arăta Haim Ginott, a îl educa pe celălalt este o meserie dificilă care aduce cu sine oboseală și multe momente de frustrare. Furia este – în aceste condiții – inevitabilă. Ce putem însă face pentru a ne asigura că o exprimăm într-un mod pozitiv?

În primul rând, așa cum observă Wayne Parker, este util să vedem semnalele fizice (care ne arată că urmează să intrăm într-o stare de nervozitate, că furia se apropie). Semnale ca: ne încălzim brusc, simțim o tensiune în mâini sau umeri etc. Ori, dacă dezvoltăm un bun management al acestor semnale, vom putea să încercăm să ne relaxăm într-un moment în care lucrurile nu au scăpat încă de sub control.

În al doilea rând putem face o distincție între mesajele sănătoase și cele nesănătoase. Cu toții putem cădea în capcana unor mesaje nesănătoase de tipul mesajului-tu („Tu ești de vină…” „Din cauza ta…” „Ești un dezastru…” „Ești leneș….” etc.) Ce ar putea face copilul în fața acestei reacții care-l umilește, care-l acuză, care-l pune la colț? De obicei intră în defensivă, se apără, reacționează în oglindă („Ba tu ești de vină…” „Din cauza ta s-a întâmplat…” „Uite cine vorbește…” „Așchia nu sare departe de trunchi…”). Cealaltă reacție posibilă este la fel de rea: copilul nu se apără, se pliază pe cele spuse de către părinte și începe să creadă că este cu adevărat mereu vina lui, că este leneș, că este un dezastru…

Ce este de făcut? Gordon ne propune să replicăm în mesajele pe care le transmitem celorlalţi cuvântul „tu” cu „eu”. Așa cum am văzut mai sus, atunci când un părinte îi spune copilului său „mă deranjezi”, inter­pretarea copilului ar trebui să fie probabil „sunt rău” ceea ce, adesea, îl conduce pe acesta la o atitudine defensivă „nu sunt rău”, şi deci ostilă părintelui. Dar, dacă, spre exemplu, părintele îi spune micuțului „sunt într‑adevăr extrem de obosit şi nu mă simt în stare să mă joc cu tine acum”, copilul va gândi probabil „tata/mama este obosit(ă)”, ceea ce descurajează reacţiile defensive şi ostile la adresa părintelui şi le încurajează pe cele afective şi de apropiere (copilul se va putea centra spre cum să nu‑şi obosească părintele şi mai mult, spre modalităţi de protejare a acestuia)

Iată de ce opusul mesajului-tu este mesajul-eu. Asta nu înseamnă să vă asumați vina pentru greșeala copilului, ci să îi spuneți cum vă face situația respectivă să vă simțiți. O reacție de tipul: “Sunt furios…” „Sunt dezamăgit…” „Am crezut că mă pot baza pe tine…” îl va face pe copil să-și accepte mai ușor greșeala. Unii autori merg chiar mai departe de atât. Stephen F Duncan vorbește despre o formulă aproape matematică a exprimării mesajului-eu. Mai precis trebuie să spunem „Mă simt…………………..când…………………deoarece……………………” În acest mod, crede autorul, putem să ne exprimăm emoțiile într-un mod neamenințător și cresc și șansele de a obține un răspuns pozitiv de la ceilalți.