Părintele furios – cum să exprim nemulțumirea în mod pozitiv (1)

400 de articole de educație, Relația cu copilul/elevul

Mulți părinți spun adesea că meseria de tată/mamă este o meserie grea cu multă tensiune și stres acumulate. conflictelePe lângă acest serviciu full time, părinții au desigur și propriul serviciu (de la care își primesc salariul) și alte activități, toate intersectându-se și construind câteodată o presiune enormă asupra lor. Iată de ce, de multe ori nervozitatea este greu de echilibrat și de gestionat, astfel că situații regretabile pot să se întâmple. Ce poate să facă un părinte eficient pentru a se asigura că se face auzit, că cerințele sale sunt respectate și – în același timp – că dezvoltarea copilului său este armonioasă și părintele rămâne o bază sigură pentru acesta?

În primul rând trebuie să pornim de la o perspectivă care poate părea ciudată pentru cei care încearcă să nu-și manifeste furia în fața copiilor. Potrivit literaturii de specialitate (vezi DeFoore, 2004) furia este una dintre cele două reacții protective pe care le avem în fața unui lucru care ne amenință: cealaltă este frica. Concluzia este simplă și clară: furia este corectă și utilă în viața fiecăruia dintre noi, este important să știm cum să ne-o arătăm. La rândul său, Lacombe (2005) observă că furia privește manifestarea sentimentului pe care îl avem în legătură cu o dificultate. Autorul dă și un exemplu util: dacă cineva ne calcă pe picior din greșeală, atunci furia este declanșatorul nevoii de a se schimba acest lucru (să-și ia piciorul). Este evident că situația stă un pic diferit în cazul în care cel care ne-a călcat pe picior a făcut-o din greșeală sau a făcut acest lucru în mod intenționat (cu scopul de a ne face să suferim). Iată de ce este  bine ca atunci când simțim furie în legătură cu o anumită persoană să ne punem o serie de întrebări (extrase din Component Process Model, Scherer, 1984):

  • Cine este responsabil?
  • A acționat respectiva persoană intenționat?
  • M-am așteptat să se întâmple asta?
  • Cât de urgentă este trecerea la acțiune?

Uneori ne enervăm pe copil fără ca el să fie responsabil de comportamentul negativ imputat. Alteori copilul este vinovat, dar nu a făcut respectivul lucru în mod intenționat. În schimb, dacă acționăm prin furie îl putem trage într-un conflict cu autoritatea parentală, conflict care se putea evita. Este util să ne întrebăm și dacă ne-am așteptat să se întâmple asta sau comportamentul respectiv ne-a luat prin surprindere. De cele mai multe ori există mici semne ale unui comportament negativ care crește în intensitate. Dacă părintele nu remarcă aceste simptome decât când este prea târziu, furia lui este tardivă și nu face decât să încurce lucrurile. În sfârșit, trebuie să ne întrebăm dacă furia noastră este necesară sau copilul ne-a înțeles deja supărarea și acționează în consecință.

La o extremă sunt părinții care își exprimă prea des și prea violent furia. La cealaltă extremă sunt cei care se tem să o exprime. De ce aleg unii părinți să își „înghită” furia? Conform lui Potter-Efron (2006) o fac pentru că :

  1. Le este teamă că își vor pierde controlul (după declanșarea furiei nu se vor mai putea opri);
  2. Respingerea (din partea copilului, a partenerului, a altor părinți);
  3. Se simt vinovați (consideră că exprimarea furiei poate dăuna sănătății psihice a copilului).

Avem, astfel, la o extremă părinții super-furioși și la cealaltă părinții niciodată-furioși. Dar nuanțele sunt mult mai multe.  Preluând literatura de specialitate Teresa Schmidt (1993) vorbește despre:

  • Cei care evită furia (vor pace cu orice preț). Ei pot încerca – în timp –  o stare de anxietate și depresie iar copiii acestor părinți nu au ocazia să învețe cum să-și rezolve problemele.
  • Părinții care își exprimă furia în mod indirect (sunt pasiv-agresivi). Exemplul lor poate să fie preluat și de copii; aceștia furioși – spre exemplu – pe divorțul părinților pot să înceapă să ia note proaste la școală – ca manifestare indirectă a furiei îndreptate spre părinții lor);
  • Părinții care își exprimă furia dând vina pe cei din jur (și de multe ori pe copii). Micuții tind să aibă o stimă de sine scăzută deoarece încep să creadă ceea ce li se spune. Se simt vinovați și responsabili pentru problemele familiei  (Am auzit un tată spunând copilului: “Din cauza ta ne certăm eu și mama ta!”);
  • Cei care aleg să-și exprime furia într-un mod indirect (printr-o altă persoană). De exemplu o mamă supărată pe soț o să-i spună totul copilului pentru ca și acesta să devină supărat pe tatăl său și să trăiască furia pe care ea nu și-o exprimă prin intermediul copilului;
  • Cei care folosesc violența pentru a exprima furia. Părinții violenți sunt impredictibili; copiii lor nu știu niciodată la ce să se aștepte din partea lor;
  • Cei care își acceptă furia și caută motivele acesteia și moduri pozitive de a o pune în scenă. Ei folosesc furia pentru a avea putere în propria schimbare de sine. Acești părinți sunt singurii care sunt bune modele pentru copiii lor și au un impact consistent în dezvoltarea acestora.

[ Articol citit de: 11 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns