De multe ori, atât în calitate de părinte cât și în calitate de profesor, rolul nostru este cel de mentor în fața copilului/elevului. Acesta așteaptă de la noi sfat, îndrumare, sprijin, feedback. De altfel, sunt multe roluri pe care le îndeplinim (spre exemplu, Redl şi W. Wattenberg consideră că profesorul trebuie să fie în clasă: (1) reprezentant al societății; (2) judecător; (3) sursă de cunoștințe; (4) detectiv; (5) suport pentru stima de sine pe care o au elevii; (6) lider de grup; (7) surogat de părinți; (8) țintă pentru ostilitatea pe care copiii nu o pot experimenta în direcția altor adulți; (9) prieten și confident; (10) obiect de afecțiune). Multe dintre aceste roluri se regăsesc cu ușurință sub „umbrela” conceptului de mentor.
Conceptul de mentorat a fost bine reliefat în literatura organizațională. La nivelul unei definiții de lucru, mentoratul, ca activitate organizaţională, descrie o relaţionare specială între o persoană cu mai multă experienţă, dornică şi capabilă să ofere sprijin, şi un nou‑venit în organizaţie, o persoană care accede pe un post nou ori o persoană care are nevoie de sprijin într‑o anumită etapă a carierei sale. Yamamoto ne oferă o definiție și mai cuprinzătoare: „a vedea viața crescând”. Această perspectivă este păstrată și de către Fletcher care consideră că „mentoratul înseamnă a îndruma și susține cursanții pentru a-i ajuta să treacă mai ușor prin situații dificile” Toate aceste elemente sunt vizibile atât în relația dintre părinte și copil cât și în relația dintre profesor și elev/elevi.
Suntem mentori în relația nostră cu generația viitoare, fie că vrem, fie că nu vrem. Este un rol pe care trebuie să îl asumăm și să ne ferim de posibilele riscuri. În articolul de față dorim să subliniem patru astfel de riscuri care derivă din înțelegerea greșită a rolului de mentor de către cineva. Astfel, Darling accentuează anumite profiluri de „mentori toxici” care au un rol nefast în educație:
- În prima categorie este părintele/profesorul care deși știe că este văzut de către copil/elev ca mentor face tot ce poate să-l evite pe acesta și nu este niciodată disponibil sau accesibil. Este vorba despre cadrele didactice care consideră că nu trebuie să se „implice” în viața și problemele elevilor lor limitându-se la rolul de trasmițător de informații. Este vorba despre părinții care nu știu cum să răspundă la problemele delicate din viața copiilor lor, ori nu au timp de aceștia (sunt permanent la serviciu, când ajung acasă sunt obosiți, stresați și grăbiți în relația cu copiii etc.)
- Basculantele sunt mentorii care plasează discipolii în roluri noi și provocative și apoi îi abandonează. Este vorba despre profesorii care le propun elevilor proiecte provocatoare, dar apoi nu îi susțin, este vorba despre părinții care încep o activitate cu copiii și apoi sunt acaparați de altele, iar copiii se trezesc singuri și nu mai pot duce la bun sfârșit proiectul ceea ce le oferă o senzație de neputință și dezamăgire;
- Cei care blochează sunt în măsură să contracareze nevoile de învățare ale discipolilor – chiar dacă o fac la nivel conștient sau inconștient;
- Distrugătorul/criticistul care le dărâmă încrederea discipolilor în public sau în particular. Este cea mai des întâlnită categorie de „mentori toxici” la nivelul părinților și profesorilor. Tendința de a observa doar problemele, doar greșelile, lipsa feedback-ului pozitiv sunt elemente curente – din păcate – în educația copiilor noștri. Crescând într-un mediu în care critica este omniprezentă, copiii vor prelua acest model și o să devină adulți centrați pe critică, care gestionează greu conflictele la serviciu, în cuplu și – mai târziu – când o să aibă copii o să ajungă exact la fel cum au fost părinții lor.
Să luăm cele patru categorii de „mentori toxici” și să îi analizăm pe cei din jurul nostru. Care este influența lor în viața copiilor? Cum putem să le diminuăm impactul negativ?
