Părinte – copil – o relație nesigură?

400 de articole de educație, Profilul părintelului

Literatura de specialitate ne spune că, uneori, relația noastră cu alte persoane poate să aibă de suferit dacă acestea sunt persoane „nesigure”. Este vorba despre un dublu sens: sunt acele persoane nesigure în modul în care privesc lumea sau sunt nesigure pentru cei din jurul lor? Cred că este vorba despre ceva din fiecare lucru și dacă Ward (2013) ne spune că este bine să evităm să avem o relație romantică cu o astfel de persoană, ce putem face dacă este vorba despre părintele unui copil? Se spune că părinții nu poți să îi alegi și de aceea este bine să vedem ce înseamnă o persoană „nesigură” și ce rol poate să aibă el ca părinte (cf. Cloud și Townsend):

  • Persoanelor nesigure nu le place să-și admită slăbiciunile. Pentru orice relație (fie ea în cuplu sau dintre părinte și copil) recunoașterea slăbiciunilor personale dă voie partenerului să învețe să le asume pe cele pe care el le are. În schimb, o persoană care este nesigură nu-și admite slăbiciunile și se poate să se concentreze pe cele ale partenerului. Pentru copil acest lucru este dezastruos pentru că tot timpul o să fie ținta observațiilor părintelui, a criticilor (simțind și o acută inechitate deoarece părintele care îl critică nu admite niciodată să fie criticat la rândul său);
  • Persoanele nesigure sunt defensive. Din moment ce nu-și admit slăbiciunile o să intre în defensivă ori de câte ori cineva le face observații, o să fie într-o permanentă stare de război cu cei care le aduc și critici. Un semn de sănătate la nivelul oricărei relații (deci și a relației între părinte și copil) este să acceptăm cu seninătate feedback-ul celuilat și să învățăm ceva din el (chiar dacă respectivul feedback nu ne este întotdeauna favorabil și nu ne face întotdeauna plăcere);
  • Persoanele nesigure își cer scuze fără a-și schimba comportamentul. Chiar dacă o persoană nesigură ajunge să accepte că a greșit (deși face acest lucru foarte rar), acest comportament este făcut „de ochii lumii”/datorită conveniențelor sociale. În fapt, o persoană nesigură nu consideră că a greșit și își cere scuze, dar nu modifică nimic din comportamentul care a condus la respectivele scuze;
  • Persoanele nesigure evită problemele. Deoarece o problemă reprezintă o asumare a responsabilității o persoană nesigură preferă să evite situațiile care le-ar demonstra că greșesc. Mai mult decât atât, nu reușesc să îi ierte niciodată cu adevărat pe ceilalți (atunci când aceștia greșesc față de ei) și iată de ce conflictele cu persoanele nesigure sunt ușor de escaladat. În escaladarea conflictului, de multe ori apare un fenomen cu o denumire ciudată: „dezgroparea morților” – surse de tensiune din trecut sunt aduse la suprafață ori de câte ori are loc o ceartă. În relația dintre părinte și copil un părinte nesigur o să fie foarte virulent în conflictul cu acesta și o să-i amintească copilului toate greșelile din trecut ori de câte ori se înfurie.
  • Persoanele nesigure nu se dezvoltă. Nu există om pe lume care să nu aibă „loc” pentru îmbunătățiri în ceea ce privește propria persoană și relația cu cei din jur. Învățăm, creștem, optimizăm relația – iată atribute ale relațiilor „sigure”. Ce model poate să fie pentru copil un părinte care nu-și acceptă punctele slabe și nici nu dorește să-și depășescă conduita nepotrivită?

La polul opus, persoanele „sigure” sunt deschise, oneste, demne de încredere, loiale și își acceptă vulnerabilitățile (din care învață și își schimbă comportamentul în consecință). Citându-i pe Cloud și Townsend, Wanis (2015) observă că o persoană „sigură” „nu crede că este centrul universului și este o influență pozitivă” pentru cei ce fac parte din viața sa.

Dacă vrem să avem copii care să fie persoane sigure pentru cei din viața lor (și pentru propria persoană!) trebuie să le oferim modele pozitive în acest sens și să le construim un mediu de creștere/dezvoltare în care aceste caracteristici să fie apreciate și … prezente!

[ Articol citit de: 849 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară

Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) – Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.


Lasă un răspuns