În cursurile de parenting pe care le desfășurăm de multe ori părinții ne adresează următoarea întrebare: „Oare unde am greșit?” Exasperați, stresați, cu un sentiment de vinovăție sau de jenă, mulți părinți se consideră responsabili de succesul sau insuccesul copilului.
De ce a devenit mult mai clară această tendință în ultimii ani? Pentru că – la fel ca în alte domenii – știința creșterii copiilor a tins spre un rețetar din ce în ce mai rigid. Trebuie să faci „asta”, altfel copilul tău nu o să ajungă așa cum trebuie. Trebuie să faci „asta” sau copilul tău nu o să ajungă pe culmile succesului… Consecința a fost o goană a părinților stresați după „rețeta fericirii” care să le spună – clar și sigur – cum să crească perfect copii perfecți. Am uitat în toată această ecuație că nu toți copiii sunt la fel (după cum nici toți părinții nu sunt la fel), am uitat de blândețe, de răbdare, de echilibru și ne-am înscris cu toții: părinți, copii, profesori în această cursă pentru a crește copilul perfect.
Dincolo de absurditatea – evidentă – a aceste idei, trebuie să accentuez un lucru pe care, de altfel, cred că l-ați observat până acum: sunt multe rețete „unice”, sunt multe cărți de parenting care promit „poțiunea magică” și ele nici măcar nu spun/cer/demonstrează același lucru. Nu există o rețetă unică, ci … mai multe rețete „unice”. Nu spun prin asta că astfel de cărți de parenting nu sunt utile: un părinte educat este un părinte mai pregătit pentru situațiile problematice care urmează în viața copilului său. Ceea ce vreau să subliniez este că se cuvine să abordăm viața ca pe o experiență despre care nimeni nu știe mai multe decât cei care o trăiesc. Citim, ne gândim, utilizăm câte puțin din cele citite și – mai ales – inventăm strategii zi de zi în relația cu copilul nostru.
Și nu sunt singura voce care crede acest lucru. Kassis (2015) observă că, uneori, lăsam vinovăția să ne întunece bucuria de părinte. Mulți părinți se simt vinovați pentru că nu petrec suficient timp cu copilul, că au cedat rugăminților acestuia și apoi regretă etc. Mulți părinți citesc cărți de parenting și își dau seama că parentingul lor „este plin de greșeli” și de aceea se simt vinovați. Este vorba despre un parenting competitiv în care părinții se compară cu regulile din cărți, cu alți părinți cu ceea ce pare „modă” în parenting… La ce rezultat ajungem? Un părinte stresat, temător să nu greșească în educația copilului său – ceea ce nu are cum să ducă la creșterea unui copil fericit și împlinit.
Atunci când discut cu părinții folosesc de multe ori o comparație care le oferă concretețe și sprijin în înțelegere. Relația noastră cu copilul este la fel ca atunci când mergem să petrecem câteva zile în natură, departe de comoditatea civilizației. Este bine să citim cărți despre supraviețuirea în condiții vitrege, dar niciodată nu putem anticipa exact situațiile pe care le vom experimenta efectiv.
Să ne întoarcem un pic la literatura de specialitate și să observăm că Lehnam ne spune că trebuie „să creștem copilul pe care îl avem și nu un copil ideal”. În toată această ecuație un important loc îl are cunoașterea profundă a copilului (cine este, ce își dorește, ce poate și ce nu, ce îi face bine și ce nu etc.), a noastră și a relației dintre noi și copil. În caz contrar există riscul unui stres fără margini, un stres care duce la dezechilibre. Neece și colab. (2012) observă că un stres parental ridicat este un factor de risc major în creșterea copilului. Un părinte stresat conduce la rezultate negative chiar pentru propria persoană (Neece vorbește despre depresia parentală – un factor cu incidență crescută în ultimii ani) și cu siguranță că un astfel de stres se transmite și copilului (care îl preia și îl interiorizează în propria lume).
În concluzie relația cu copilul este cel mai important lucru. Este un echilibru pe care fiecare familie și-l construiește și îl conservă. Robinson (2017) spune că atunci când lucrurile nu merg bine, când relația alunecă spre tensiune, este bine să lăsăm „spațiu”, să lăsăm „timp” pentru reconstrucție. Spațiul acesta de „retragere” înseamnă că nu trebuie să le cerem copiilor să-și ceară imediat scuze, să îi „încolțim” să le forțăm limitele. Echilibrul înseamnă și ceea ce Markham (2015) sublinează prin faptul că trebuie să le oferim copiilor „ocazia de a internaliza responsabilitatea”. Și să nu uităm că, așa cum observă Leman (apud Schutte, 2008) „copiii își doresc să vă facă plăcere”. Dacă am ajuns la un alt rezultat înseamnă că ceva din relația dintre dumneavoastră și el a început să nu mai funcționeze așa cum trebuie. Primul lucru pe care trebuie să-l faceți este să observați ce s-a stricat și cum puteți să reparați acel lucru. Aici vine rolul cărților de parenting: să ne ofere instrumentele pe care le cerem, nu să ne pună în brațe strategii de care nu avem nevoie. Nu trebuie să uitați: oricât de bun este un medicament, măiestria doctorului face ca tratamentul să funcționeze…
*Desen realizat de Diandra Pânișoară