Am văzut în primul articol pe tema factorilor motivatori pentru învățare ce nu trebuie să facem, cum 
obligarea unei persoane la un anumit lucru poate conduce la o puternică reacție de respingere. Dar ce elemente putem lua în calcul în dezvoltarea unei motivații a învățării? Înainte de a ne focaliza concret pe o listă a acestor elemente să vedem ce aspecte trebuie să luăm în calcul.
Una dintre cele mai cunoscute teorii referitoare la motivația ființei umane este reprezentată de celebra abordare a lui Abraham Maslow. Autorul a pornit de la ideea că ființele umane au cinci seturi de trebuințe/nevoi așezate într-o ierarhie a importanței („piramida” lui Maslow): (1) trebuințe fiziologice; (2) trebuințe de securitate; (3) trebuințe de apartenență; (4) trebuințe de stimă; și (5) trebuințe de autoîmplinire. Le vom descrie succint încercând să vedem cât de bine sunt ele satisfăcute în mediul de învățare furnizat de către profesor (la școală) ori de către părinte (acasă).
Trebuințele fiziologice (necesar de satisfăcut pentru ca persoana să poată supraviețui – de hrană, de oxigen, somn etc.) sunt descrise de Maslow ca fiind punctul de plecare pentru teoria motivării. În momentul în care o nevoie a fost satisfăcută ea nu mai constituie o prioritate pentru organism şi individul se focalizează pe următoarele nevoi ce trebuie satisfăcute.
Prin prisma nevoilor fiziologice este important ca școala și familia să nu blocheze satisfacerea unor astfel de trebuințe. Să luăm exemplul unei școli neîncălzite (iarna) sau foarte încălzite (vara). Starea generală a copiilor care învață în clasa respectivă nu are cum să fie benefică spre învățare. Un alt exemplu este un copil care este obligat să învețe deși îl încearcă o senzație acută de foame (ori dorește să meargă la toaletă). Din nou avem de-a face cu un element de diminuare a forței învățării. Iată de ce este important ca atât părintele cât și profesorul să se asigure că există un nivel de confort fiziologic suficient pentru ca învățarea să se producă în bune condițiuni.
Suntem siguri că unii părinți ar putea spune că, spre exemplu, atunci când se joacă pe calculator copilul se află într-o stare atât de mare de surescitare încât îndură cu ușurință un mare număr de nevoi fiziologice (hrănire, temperatură etc.). Este corect, dar trebuie să nu uităm că în învățare este investită o mare capacitate de efort voluntar și este mai săracă în motivatori de tipul celor declanșați de jocul video. Iată de ce este util să urmărim o satisfacere a nevoilor fiziologice pentru ca elevul să se poată concentra pe ceea ce are de făcut (procesul de învățare).
Trebuințele de securitate vizează satisfacerea unor cerințe ca siguranța predictibilitatea/organizarea mediului în care omul trăiește Maslow însuși exemplifică această categorie de trebuințe prin nevoile copiilor. Conform cercetărilor aceștia au nevoie de un mediu de viață sigur, chiar rutinier, fără ritmuri întrerupte – în caz contrar copilul resimte anxietate și nesiguranță În acest context, credeți că este bine ca școala să apeleze frecvent la pedeapsă pentru a păstra comportamentul copilului între cotele dorite? În câteva articole anterioare am demonstrat că oricum pedeapsa nu produce rezultatele la care ne așteptăm (în schimb poate să aibă costuri afective și relaționale ridicate). Dincolo de ineficiența ei pe termen lung, spectrul pedepsei sub care elevul trăiește în fiecare zi în sala de clasă (exemplificat de frica de a nu lua o notă mică) poate să contribuie la diminuarea motivației pentru învățare (în loc de a o amplifica). De multe ori părintele crește și mai mult presiunea pe care o generează școala iar cel mic poate să trăiască permanent în această nesiguranță.
Trebuințele de apartenență includ afecțiunea interacțiunea socială, oferirea și primirea de dragoste și de prietenie. După satisfacerea nevoilor de securitate, cele de apartenența vor deveni punctul „de atenție principal, deci individul își va orienta mai mult atenția spre „ absența prietenilor, a unei persoane iubite, (…) va încerca nevoia unei relații afectuoase cu oameni în general și va lupta cu intensitate pentru atingerea acestui scop”. Iată o perspectivă sub care putem pune cercetările pedagogice privind utilizarea metodelor interactive la clasă. De obicei mari consumatoare de timp (resursă importantă pentru cadrul didactic) metodele interactive sunt utilizate de către profesor mai degrabă în cadrul lecțiilor demonstrative și mai puțin în activitatea de zi de zi. Pentru a crește motivația învățării această abordare trebuie reconsiderată. La rândul său părintele trebuie să știe că oferirea de dragoste necondiționată (și primirea dovezilor de dragoste din partea copilului) reprezintă un proces important pentru cel mic. Uneori părinții sunt obosiți și devin neatenți (sau doar nu suficient de bucuroși) la dovezile de dragoste venite de la fiul/fiica lor. Să ne gândim numai la faptul că cel mic își întâmpină părintele (care a fost la serviciu) cu un mic cadou (a făcut o felicitare, a desenat ceva pentru mama/tata etc.); de multe ori adultul trece ușor peste acest dar, nu se arată suficient de fericit (sau, cel puțin, nu în cotele la care se așteaptă copilul, iar cel mic intră astfel într-o stare de dezamăgire).
Trebuințele de stimă se referă, conform lui Maslow, la două categorii distincte de nevoi (1) pe de o parte fiind vorba de auto-respect, putere, adecvare socială și încredere în fața lumii, independența și libertatea proprie; și (2) o a doua categorie care implică prestigiu, reputație, atenția și aprecierea din partea celorlalți, adică stimă de la cei din jur.
Satisfacerea acestei nevoi conduce la (auto)încredere în forțele proprii, autovalorizare, putere, încredere, pe când nesatisfacerea acestei nevoi poate conduce copilul la sentimente de inferioritate, cel mic se simte„slab”, neajutorat, incapabil.
Analizând cele două elemente de mai sus, atât cadrul didactic cât și părintele trebuie să mențină în permanență o balanță; pe de o parte ocazii spre asumarea independenței de către cel mic, pe de altă parte susținerea și feedback-ul oferit zi de zi. Să ne gândim cât de des apar în viața copilului situațiile critice, care îi pun sub semnul întrebării stima de sine, cum reacționează unii profesori/părinți într-un mod agresiv care cataloghează ființa copilului și nu comportamentul lui (reacții de tipul: „ești rău/rea!”, „nu ești bun de nimic!”, „nu o să faci nimic în viață!”…). Părintele trebuie să își analizeze comportamentul propriu (pentru a vedea dacă acesta este o sursă de stimă de sine pentru copil, sau lucrurile stau tocmai pe dos). De asemenea, sunt esențiale discuțiile cu cel mic pentru a afla ce s-a întâmplat la școală (mediu de învățare), care au fost situațiile critice și cum percepe copilul că se poate ieși din aceste zone de risc. Stima de sine este un factor cheie în creșterea motivării pentru învățare.
Trebuințele de autoîmplinire implică necesitatea exprimării şi realizării persoanei la întregul potențial – așa cum Maslow se exprimă ceea ce „cineva este capabil să devină, să devină”.