După ce în articolul anterior am analizat libertatea și responsabilitatea, autocunoașterea și curiozitatea, 
drept factori importanți pentru motivația învățării, astăzi mergem mai departe. Ce factori pot să blocheze o motivație profundă pentru învățare și ce fel de sprijin trebuie să primească copilul din partea familiei?
Elemente ce diminuează forța motivației învățării
Lista acestor elemente poate să fie una spectaculos de extinsă. Totuși, trei elemente sunt mai vizibile și țin de modul în care familia știe să reacționeze atunci când ele apar. Toate trei, pot să se afle sub spectrul unui concept mai larg: apatia. Owen (2008) spune că ea este o reacție naturală, iar cele trei forme ale apatiei sunt amânarea, negarea sau delegarea.
Amânarea. De exemplu, copilul poate să amâne procesul de învățare spunând că „nu cred că mă ascultă, am notă” sau prioritizând greșit și considerând că mai întâi se poate juca și apoi poate învăța. Dar în momentul în care a terminat cu joaca el este mai puțin doritor să se apuce de învățat, de obicei este seară (și are un tonus mai scăzut) și – în orice caz – mai este puțin timp până la momentul în care trebuie să meargă la culcare. Iată de ce în managementul clasei F. Jones vorbea despre regula bunicii: întâi mâncarea, abia apoi primești desertul. Dacă aplicăm regula bunicii procesul de amânare poate să apară mai rar.
Negarea. Câți părinți nu au primit la întrebarea „ce teme ai de făcut pentru mâine?”, răspunsul copilului de tipul: „nu am teme de făcut!”? Desigur, trebuie să facem distincția între comportamentul de negare și simpla minciună. Totuși, când copilul afirmă că nu are nimic de învățat pentru a doua zi trebuie să vă puneți un mare semn de întrebare.
Delegarea. Owen s-a referit la cele trei forme sub perspectiva managerială, dar – după cum vedeți – toate sunt la fel de clare și prin prisma comportamentului celui mic. Uneori delegarea se produce ca urmare a comportamentului greșit din partea părintelui. La început adultul vrea să îl ajute pe cel mic să își îndeplinească cu succes sarcinile școlare. Totuși granița între ajutorul acordat și preluarea responsabilității de către părinte este una foarte subțire. De multe ori părintele se trezește că a ajuns să facă singur temele pentru a doua zi în timp ce copilul este la joacă sau în fața computerului. Iată de ce părintele trebuie să traseze o graniță foarte clară între sprijinul și susținerea pe care trebuie să o acorde și asumarea realizării sarcinii în locul celui mic (care este dezastruoasă pentru dezvoltarea acestuia și pentru construcția unei motivații profunde pentru învățare).
Ce fel de sprijin trebuie să ofere familia?
Când se referă la echipe, West (2005) subliniază mai multe tipuri de sprijin social. Ele sunt direct aplicabile în relațiile pe care o familie trebuie să le dezvolte cu fiecare membru al ei.
- Primul tip de sprijin este cel emoțional. Acesta reprezintă „umărul pe care plângem”, încurajarea și compasiunea pe care cel mic le primește de la ceilalți din familie (fie ei părinți sau frați/surori). În cadrul procesului de învățare vor apărea multe momente de tensiune, de stres, de deziluzie. Copilul trebuie încurajat, sprijinit, trebuie să știe că familia este alături de el și când are succes, dar și când traversează gustul amar al eșecului.
- Sprijinul informațional pornește de la ideea că nu este suficient să îi arătăm copilului că avem încredere în el, că îi suntem alături în toate momentele prin care trece. Uneori este nevoie și de informații, trebuie să îl ajutăm să își construiască motivația pornind de la cunoașterea frumuseții domeniilor de studiu. Este posibil ca școala să lase acest lucru pe seama întâmplării (care apare în viața elevului sub forma unui profesor providențial, care știe să îi arate cât de frumoasă este materia pe care el o predă). Dar dacă un astfel de profesor nu apare niciodată pentru copilul dumneavoastră? Dacă copilul primește o astfel de prezentare motivatoare doar la unele materii? Părintele este cel care trebuie să se asigure că pune bazele unei motivații pentru învățare pentru toate domeniile pe care copilul urmează să le studieze.
- Sprijinul instrumental reprezintă ceva mai mult decât sprijinul informațional. El se compune din acțiuni concrete de ajutor (ne implicăm în rezolvarea proiectului pe care îl are, învățăm împreună cu el) ceea ce înseamnă de fapt că părintele devine un coleg și o sursă de inspirație în care copilul să își poate identifica propria motivație pentru învățare.
- Cel de-al patrulea tip de sprijin este cel evaluativ. Nu trebuie să uitați că micuțul dumneavoastră are o permanentă nevoie de feedback, să știe că este pe drumul cel bun, să poată să își îndrepte greșelile și să își sărbătorească succesele. Singura limită a sprijinului evaluativ este riscul ca micuțul să devină dependent de aprobarea dumneavoastră (gen: „Tati/mami este bine ce fac?”) și acesta este motivul pentru care sprijinul evaluativ trebuie să îmbrace, în cele din urmă, forma sprijinului spre dezvoltarea capacității de autoevaluare.