Dacă în articolul precedent am studiat celebra piramidă a lui Maslow, este timpul să trecem la o perspectivă 
și mai practică. Trebuie să vedem care sunt resorturile care pot să dezvolte o creștere a motivației învățării la copilul nostru. Înainte de a puncta primele astfel de idei este bine să mai luăm în calcul un lucru: toate aceste perspective sunt rezultate la care se poate ajunge într-o bună (sau măcar suficientă) colaborare între școală și familie. Orice efort izolat al uneia sau alteia dintre cele două instituții se poate dovedi ineficient.
1. Libertate și responsabilitate.
De multe ori părinții consideră că motivația pentru a învăța trebuie să se producă într-un mod programat și firesc, în condițiile pe care ei le-au gândit. De cele mai multe ori lucrurile nu vor sta așa! În numeroase articole anterioare (vezi aici și aici) am tratat problema constrângerii și modului în care ea poate dezvolta reacții adverse la cei asupra cărora este aplicată. O motivație profundă pentru învățare nu se poate produce decât în momentul în care ea este o alegere liberă a copilului, micuțul descoperă singur (chiar dacă uneori poate să fie ușor ajutat) plăcerea de a învăța și de a se dezvolta. Reacția greșită a părintelui presupune o dirijare foarte strictă a progresului celui mic. „Roboțelul” rezultat nu va avea o motivație profundă a învățării (pentru că aceasta nu-i aparține, ci este un factor impus, exterior) și nu va avea încredere în el să inoveze, să caute soluții, să se autodepășească. Școala acționează, din păcate, într-un mod similar. Poziționarea profesorului în postura de manager al clasei nu înseamnă că toate rețelele de învățare trebuie să ducă strict la dascăl, ele trebuie să fie construite pe inițiativa și dorința elevului. În caz contrar viitorul o să producă situații dificile pentru cel mic.
2. Autocunoaștere
Sunt multe cărți pe piață care încearcă să îi ajute pe oameni să se automotiveze. Totuși, forța cea mai puternică a motivării stă în fiecare dintre noi. Dacă ne știm punctele tari (dar și slăbiciunile) o să avem la dispoziție un mecanism eficient de automotivare. Eppler (2007) folosește o imagine puternică pentru a ilustra acest fenomen: din când în când pescarii răzuiesc fundul bărcii pe care o folosesc în munca lor. Motivul? Există o serie de mici crustacee calcifiate care se prind de fundul bărcii și stratul lor crește cu timpul. Rezultatul? Vasul devine mai greu manevrabil, viteza de deplasare scade (în schimb, crește consumul de combustibil).
La fel ca în imaginea zugrăvită de către Eppler, noi toți avem mici crustacee care ne împiedică să ne dezvoltăm. Pot să fie o serie de temeri, momente neplăcute în relația cu un anumit profesor ori o anumită materie, evenimente traumatizante, prejudecăți preluate de la cei din jurul nostru etc. Copilul se află la începutul acestui drum și trebuie să fie ajutat să se cunoască mai bine, să recunoască aceste „crustacee” și să scape de ele…
Dorința de a cunoaște (curiozitatea)
Curiozitatea reprezintă unul dintre motoarele fundamentale de dezvoltare a ființei umane. De altfel, în ultima noastră carte – Cele 7 medalii ale succesului – am introdus-o drept una dintre trăsăturile esențiale pentru ca micuții noștri să aibă succes (alături de curajul de a vorbi în public, cooperarea, creativitatea, răbdarea, empatia și perseverența). Curiozitatea este importantă, dar este de datoria părintelui și cadrului didactic să întrețină această tendință (și nu să o blocheze – cum se întâmplă în anumite situații). Berlyne (apud Coon, 1983) le-a prezentat unor copii, în cadrul unui experiment, mai multe desene de complexități diferite. Ce credeți că s-a întâmplat? Ei bine, copiii au petrecut mai mult timp studiind desenele mai complexe în comparație cu perioada destinată celor mai simple.
Atât la școală (cât și în familie) această trebuință trebuie stimulată permanent. Dacă școala tradițională se bazează prea puțin pe impredictibil și prea mult pe ceea ce este sigur, acest lucru trebuie să se schimbe. O materie amuzantă, cu multe momente de suspans poate să crească foarte mult motivația copilului pentru a o învăța. Sistemul de învățământ trebuie să facă aceste lucruri din două perspective: adaptând manualele școlare și formând profesorii în spiritul dezvoltării curiozității la elevi. Problema nu este deloc nouă, dar nu a găsit întotdeauna o formulare fericită în manualele folosite de către copiii noștri. N. Volkov (apud Cerghit, 1997) se întreba: „unde este acel manual care să educe spiritul descoperirilor, al cercetărilor, al inovației, să descrie căutările, căile și metodele cu ajutorul cărora gândirea umană își obține împlinirile?”. Stimularea curiozității, a foamei de informații este unul dintre cele mai puternice resorturi pentru o puternică motivație a învățării.
(va urma)