Mic ghid privind dezvoltarea inteligenței emoționale în relația părinte-copil

400 de articole de educație, Inteligenta emoțională la copii

Mai ales când copilul este de vârstă mică, părintele îl vede ca pe o prelungire a sa. Dacă sunt întrebați câte lucruri cunosc despre copilul lor: cum se simte, în ce fel vede lumea, ce-i place și ce nu etc., cei mai mulți dintre părinți vor ridica din umeri un pic agasați de întrebare și vor răspunde (cu cuvintele acestea ori dincolo de cuvinte, prin mimică, limbajul ochilor și al trupului) – „Știu tot, este simplu’. Într-adevăr, pare simplu, cât de mult greșim vom vedea doar mai târziu când ne vom confrunta cu dificila perioadă a preadolescenței și adolescenței. În acel moment, mulți dintre părinții care reacționau cum am descris mai sus, vor avea o altfel de remarcă: ei vor observa uimiți „Nu mai înțeleg ce se întâmplă cu el (copilul)”. Probabil că ruptura a avut loc mult mai devreme, lumile paralele în care au trăit copilul și părintele sunt cheia acestui moment tensionant (și greu de asimilat de către părinte).

Saphiro (1998) preluând lucrările lui Richard Gardner observă că părinții și copiii pot avea diferențe substanțiale de percepție asupra anumitor elemente cu un impact major în dezvoltarea inteligenței emoționale a micuților. De aceea ar trebui să vă luați deoparte copilul și într-o atmosferă deschisă, calmă și caldă să aflați ce crede el despre:

  • Gradul în care părinții încearcă să fie alături de el (fizic). De multe ori există diferențe între ce simte copilul și ce crede părintele (acesta gândind – stau suficient cu copilul, uneori însă am ședințe/activități importante și este mare de acum trebuie să înțeleagă). Nu, nu trebuie, copilului îi sunteți dator cu o explicație detaliată până vă asigurați că înțelege, acceptă și vă susține perspectiva. În calitate de adult, părintele are o viziune clară asupra îndatoririlor sale și a impactului pe care respectarea/nerespectarea unor sarcini le poate avea asupra viitorului său profesional și financiar. Copilul nu vede așa lucrurile. Pentru el o ședință importantă poate să fie amânată ori poți pur și simplu să nu te duci! În consecință, faptul că, totuși, alegi să mergi la respectiva ședință este echivalent cu faptul că nu alegi să stai cu el! Iată de ce părintele trebuie să se asigure că există o unitate de vederi între el și copil privitor la cât de mult încearcă să stea cu acesta.
  • Părintele trebuie să verifice dacă copilul consideră că părintele este mulțumit sau nu de modul în care el (copilul) face lucrurile. De multe ori părinții nu își exteriorizează prea bine sentimentele, nu își laudă copiii atât cât aceștia ar merita. Îmi aduc aminte de o situație în care un copil nu se simțea prea apreciat de către mama sa; aceasta, în momentul în care a auzit problema a rămas foarte mirată: „Dar eu sunt foarte mulțumită și mândră de el!”. Nu știu cum, dar această mulțumire și mândrie nu ajungeau și până la cel mic. Copiii înțeleg multe dintre aspectele nerostite de către dumneavoastră; aceasta nu trebuie să vă oprească în a accentua ceea ce este de accentuat, fiecare dintre noi avem nevoie de cât mai multe cuvinte bune și de încurajarea efortului făcut.
  • Părinții trebuie să afle și modul în care fiul/fiica lor percep gradul la care ei (părinții) îndrăgesc să facă lucruri cu copilul. Ok, stați cu el (nu sunteți absent fizic – așa cum se întâmpla în cazul expus mai devreme), dar acest lucru vă face și plăcere? Participați la jocurile lui sau vă izolați în fața computerului ori televizorului? Copilul crede că vă bucură într-adevăr timpul pe care îl petreceți cu el sau că sunteți mai degrabă obligat să faceți acest lucru? Nu fiți siguri de răspuns, s-ar putea să aveți surprize!
  • O altă diferență între percepțiile copilului și ale părintelui este dată de reacția pe care părintele o are în momentul în care copilul traversează un element traumatic (de exemplu, când este bolnav ori rănit). Poate că părintele crede că a fost cald și empatic, dar copilul să-l fi perceput nervos (învinovățindu-l că s-a rănit) ori indiferent.
  • În sfârșit, un alt punct critic al relației părinte-copil este gradul de percepție diferită asupra unei atingeri afective (cum este o îmbrățișare). Pe măsură ce copilul crește, printele își limitează manifestările fizice de efuziune emoțională, dar fiul/fiica dumneavoastră s-ar putea să mai aibă nevoie de acestea și să perceapă diminuarea/eliminarea lor drept o dovadă a răcirii relației dintre dumneavoastră și el. Este eronat să credem că procesul de creștere și tranziția spre viața adultă elimină astfel de forme de manifestare a afectivității. Nu pot să uit un exemplu dat soției mele de către un grup de studenți în urmă cu câțiva ani. La cursul pe care îl preda avea obiceiul să le ceară să formeze echipe și fiecare dintre membrii acesteia trebuia să fie (prin rotație) managerul echipei. Astfel, fiecare dintre studenți venea cu o idee de proiect și ceilalți colegi (funcționând ca subordonați în această etapă) îl ajutau să o pună în aplicare. Un grup de studente a avut inițiativa să meargă pe o stradă circulată și să ofere trecătorilor (care acceptau acest „cadou”) o îmbrățișare. Nu mică le-a fost mirarea să vadă că mulți dintre oamenii abordați luau în serios inițiativa lor și pentru câteva momente erau mai veseli și zâmbeau. Momentul culminant a fost însă când o bătrânică, după ce primit o îmbrățișare a izbucnit în lacrimi și le-a mulțumit fiindcă „de 3 ani nu o mai îmbrățișase nimeni!”

Iată de ce, este bine să ne echilibrăm permanent percepțiile cu cele ale copilului nostru. Nu porniți de la premisa că ei gândesc la fel ca dumneavoastră. O sa aveți surprize, iar informațiile primite o să ofere un sprijin important pentru o relație mai bună și pentru sporirea încrederii copilului în forțele sale.

[ Articol citit de: 35 persoane ]

Ion-Ovidiu Pânișoară
Profesor universitar dr., conducător de doctorat în Științele educației, Director al Departamentului de Formare a Profesorilor, Universitatea din București. A publicat 16 cărți (autor, co-autor sau coordonator) - Comunicarea eficientă (patru ediții, Polirom) a primit în 2010 premiul Academiei Române.

Lasă un răspuns