Unul dintre elementele de bază pe care se bazează funcționarea procesului de învățământ este evaluarea. Evaluarea se află într-o relație strânsă cu predarea și învățarea astfel că prin evaluare aflăm nu doar nivelul la care învățarea s-a produs, ci și nivelul la care predarea a fost sau nu eficientă. De fapt, nu trebuie să uităm în calitate de profesori că nota elevului este – într-un fel – și nota noastră… Când intervine însă o obsesie pentru note totul poate să capete accente negative.
Revenind la evaluare, prin notă profesorul cuantifică nivelul la care elevul a atins standardele propuse. Dar sunt multe situații în care apar derapaje la la această funcție simplă a notării:
- În primul rând este cazul profesorului folosește nota drept un instrument de control, un instrument de pedepsire a elevilor;
- În al doilea rând există riscul ca elevii să învețe doar pentru notă și nu pentru dorința de a cunoaște, pentru dezvoltarea personală. Un astfel de risc conduce la un comportament nepotrivit cum este spre exemplu efortul de a „vâna” notele și de a învăța doar în funcție de acestea.
Astfel evaluarea și consecința directă a acesteia (notarea) conduc la unul dintre cei mai mari factori stresori pe care elevii îi cunosc la școală.
De altfel, De Tracy (2002) spune că din păcate uneori chiar școala îi face pe elevi să respingă învățarea. Autoarea dă exemplu modul în care un copil învață să meargă sau să vorbească: deși la început încearcă, dar nu reușește o să persevereze (eșecul nu îl oprește să încerce din nou). Astfel, pentru că nimeni nu îi critică greșeala pentru copil eșecul nu este o experiență traumantizantă. Ce se întâmplă însă la școală? Ei bine, aici presiunea crește: apar amenințările, presiunea, recompensele, pedepsele etc. Toate acestea pot să aibă succes pe termen scurt, dar pe termen lung sunt dezastruoase pentru motivația elevului de a învăța. Copilul realizează că trebuie să se teamă de greșelile pe care le poate face și se obișnuiește să învețe pentru a obține rezultatul care-i aduce recomensa și îl îndepărtează de pedeapsă: o notă bună.
În fapt cu ce avem de-a face? Evaluarea școlară care nu este bine dimensionată și centrarea doar pe note și nu și pentru plăcerea de a învăța duc la un singur lucru: la anxietate. Un studiu realizat în 2015 de către American College Health Association (ACHA) a pus în evidență un fapt de-a dreptul îngrijorător: unul din șase studenți (mai precis un procent de 15,8%) a fost diagnosticat sau chiar a fost tratat pentru anxietate. Mai mult decât atât 21,9% dintre studenții cuprinși în cercetarea respectivă au afirmat că în ultimile 12 luni anxietatea le-a afectat performanța academică (ceea ce a dus inclusiv la primirea unor note mici).
În literatura de specilalitate legătura între anxietate și performanța academică este evidentă: anxietatea în fața evaluarii aduce cu sine îngrijorare, emoții negative referitor la posibilitatea obținerii unor rezultate negative/note slabe. (Chapell et al – apud Barrows, 2013). Un copil anxios ajunge să fie stresat, să fie influențat într-un mod dramatic de (un posibil) eșec.
De altfel, într-un raport al Universității Stanford, Palmer (2005) afirmă că „presiunea pentru a obține note bune de multe ori duce la stres și la încercarea de a trișa”. În fond multe studii pun în evidență un efect pervers al obsesiei pentru note mari: în loc să crească pasiunea pentru învățare copilul ajunge să facă ORICE pentru a obține nota dorită. Iar unori acest orice înseamnă chiar și încercarea de a trișa, de a copia, de a induce în eroare profesorul. Dar lucrurile merg chiar mai departe decât atât: Gatto (apud Romanovsky, 2014) vorbește despre „dependență intelectuală”. Ce înseamnă acest lucru? Pur și simplu elevul nu mai dezvoltă competențe de gândire critică, independentă și creativă deoarece scopul său este să-i facă pe plac profesorului deoarece așa consideră că își securizează o notă mare.
Iar toate aceste aspecte se situează într-un cerc vicios. Santos observă că obsesia pentru note duce la o serie de efecte negative dintre care:
- Pierderea plăcerii pentru învățare
- O funcționare cognitivă mai redusă deoarece anxietatea reduce abilitatea de a te concentra. Ca o rezolvare a anxietății o altă autoare Lee (2015) spune că trebuie să ne luptăm cu „sindromul impostorului” care ne transmite mesaje de genul: „nu sunt atât de bun pe cât se crede și cineva o să realizeze acest lucru”
Totodată nu trebuie să uităm că o sursă a stresului este tendința părinților (și a copiilor mai mari) de a demonstra o preocupare mai mare pentru viitor decât pentru prezent (ceea ce duce la o inabilitate de a te bucura de prezent conform lui Porter 2007). Astfel, de la o tendință firească de planificare a vieții se ajunge la o exagerare care produce foarte mult stres.
Ce putem să facem?
În primul rând atât profesorul cât și părintele au un rol esențial. Celebra întrebare „ce notă ai luat?” trebuie să fie transformată în „ce ai învățat astăzi la școală?”. O discuție cu copilul în care aflăm ce îl motivează este importantă. Acolo unde sunt materii care nu se situează printre preferințe este bine să îl ajutăm să descopere frumusețea domeniului. Putem căuta pe internet, putem să vedem împreună videoclipuri sau să-i explicăm aspecte, să folosim umorul și în general tot ce este necesar pentru a-l face să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă, dintr-un unghi de vedere pozitiv.
Dincolo de această redimensionare este important să îl învățăm pe copil să își gestioneze stresul. Sunt multe strategii folositoare (într-un articol anterior am vorbit despre stres și modul în care-l putem ține sub control). Să mai adăugăm doar o sugestie foarte simplă (Gleklen, 2014): copilul trebuie să știe că nu este bine să vorbească tot timpul despre cât de stresat este deoarece în acest caz în loc să diminueze stresul o să îl amplifice (pentru că se gândește permanent la el). În concluzie: este corect ca elevul să ceară ajutorul pentru a putea să-și gestioneze mai bine stresul, dar este neproductiv să se plângă tot timpul de asta…
