Societatea modernă presupune multă competitivitate pentru că viitorul pentru care îi pregătim pe copiii noștri este imprevizibil. Iată de ce, din ce în ce mai mulți părinți aleg să își supună copiii la o presiune în creștere pentru rezultate bune la școală, la întrecerile sportive, la activitățile extrașcolare etc. Iar acest lucru devine un factor stresor pentru că și evantaiul de activități este într-o creștere permanentă (despre această presiune am scris într-un articol aici). O presiune care arată că din ce în ce mai mulți părinți aleg să fie ceea ce Anne Chua numea o mamă-tigru. Autoarea, profesor la Universitatea Yale se referea la propriul stil de a educa copiii (derivat din stilul mamelor din China) care presupunea „o mamă care este foarte strictă cu copilul său pentru a-i dezvolta spiritul de competiție academică” (Chua, 2011).
Este vorba despre un stil dur de a crește un copil? Veith (2014) spune că un părinte-tigru este cel care „crede că viața de familie este o pregătire pentru lumea adulților, o școală a bătăliilor grele, a consecințelor aspre”. Asta nu exclude – spune autorul – dragostea, dar este vorba despre o formă de dragoste dură, o dragoste care gândește prezentul prin prisma viitorului, o dragoste care spune că este „mai bine să plângi puțin astăzi decât mai mult mâine”
Sunteți de acord cu un astfel de stil de parenting? Mai ales, vă regăsiți în el? Pentru Anne Chua mama-tigru este sinonimă cu succesul creșterii copiilor (chiar dacă cartea ei a stârnit controverse la momentul apariției).
Ei bine, tocmai din aceste controverse au rezultat opțiuni diferite (care, pornind de la ideea mamei-tigru au continuat comparația cu lumea animală). Astfel, Sharma-Sindhar (apud Bykofsky, 2016) a contrapus mamei-tigru un model mai centrat pe dragoste și înțelegere: autoarea și-a numit opțiunea mama-elefant. O mamă-elefant se definește drept un „părinte csre crede că trebuie să hrănească, să protejeze și să încurajeze copiii – în special când aceștia sunt mici”. Mai mult decât atât, o mamă-elefant este – așa cum spune Veith (2014) – „un părinte care crede viața de familie ar trebui să fie un paradis, un spațiu pentru confort și securitate emoțională” ori „un părinte care îi lasă copilului oportunitatea să rămână copil” (Stauffer, 2015).
Ne aflăm acum în fața întrebării: cum este mai bine? O mamă-tigru cu o dragoste dură, dar care își împinge copiii spre rezultate academice și îi pregătește pentru lumea dură a adulților sau o mamă-elefant care „se focalizează mai degrabă pe securitatea emoțională și legătura cu copilul decât pe excelența academică și realizările acestuia?” (Herrera, 2015).
Poate că putem să fim de acord cu Bykofsky (2016) când spune că „fiecare părinte are zile când este o mamă-tigru (…) și zile când este o mamă-elefant”. Ce spuneți?
Notă: parentingul raportat la lumea animală este departe de a se limita la tigru și elefant. Unii autori au vorbit despre părintele-delfin și chiar despre părintele „leneș” (cu, credem noi, o nefericită comparație cu animalul cu același nume).
*Desen realizat de Diandra Pânișoară
[ Articol citit de: 2380 persoane ]