Mă implic în viața copilului meu? Când mai mult înseamnă prea mult…

Studiile vorbesc din ce în ce mai des de depășirea limitelor în echilibrul fragil din relația părinte-copil. Pe de o parte, vedem cu toții în media situații de copii abandonați, maltratați, ignorați de către părinții lor. Nici cealaltă extremă nu este mai puțin nocivă: părinți super-protectori, care își controlează permanent copiii, care fac alegeri în locul acestora, care nu îi lasă să-și trăiască singuri viața, să aibă propriile greșeli. Pentru că în primul caz (a părinților care nu-și îndeplinesc un minim al atribuțiilor față de copiii lor) lucrurile sunt clare, acum ne vom axa pe cel de-al doilea, unde lucrurile par mai puțin clare. Părinții se pot întreba: “Dacă mă implic este rău? Când trebuie să fiu alături de el și când să am încredere să-l las să încerce pe cont propriu?”

Un studiu aparținând lui Bernstein și Triger (2011) merge în aceeași direcție. Autorii văd două instrumente care le oferă părinților iluzia că supra-protecția este bună.

• Pe de o parte este telefonia mobilă. Cu ajutorul telefonului mobil părintele își poate controla eficient copilul, știe în permanență unde este acesta, iar copilul – la rândul său – poate să intre în contact cu părintele în orice clipă, indiferent de natura problemei (dacă este ceva grav sau un lucru minor). Această comunicare permanentă a fost numită (preluând o expresie a lui Shellenbarger) – cel mai lung cordon ombilical din lume. Într-adevăr, cu ajutorul telefonului mobil dependența copilului față de părinți este păstrată dincolo de limitele fizice și devine – de multe ori – o trebuință, o nevoie nu doar pentru părinte, dar chiar și pentru copil. Au nevoie copiii să fie controlați? Probabil că dacă părinții exercită această acțiune constantă, la un moment dat, nivelul de încredere în propriile forțe va scădea, copilul va simți nevoia să sfătuiască cu părinții și atunci când nu este cazul (în momentele în care ar putea lua – fără probleme – decizia în propriile mâini).
• În al doilea rând o problemă este chiar Internetul și accesul la o mulțime de mesaje de tipul: să faci! Dăm la o parte situația în care informațiile găsite pe net sunt greșite sau inutile. Chiar și atunci când părintele găsește informații bune, de calitate, este bine să știe că micuțul său nu poate să îndeplinească toate cerințele și să se dezvolte așa cum scrie în articolele citite. Părintele nu trebuie să preia și să aplice pur și simplu informațiile și exercițiile la copilul său, ci trebuie să reflecteze, să-și cunoască copilul, să adapteze, să selecteze și să decidă ce se potrivește și ce nu. Văzând că are atât de multe lucruri de făcut părintele devine un antrenor necruțător cu micuțul, îl duce la cât mai multe cursuri, îl împinge de la spate cerându-i zi de zi mai mult… Ori o astfel de atitudine duce la epuizare prematură și copilul poate ajunge să respingă tot ceea ce înainte îi plăcea. Nu-i forțați limitele, lăsați-l să aleagă, provocați-l fără a-l epuiza, iată dificila misiune a unui părinte de succes. Un părinte care să știe multe lucruri despre cum se crește un copil este un lucru bun, un părinte care aplică tot ce a aflat în educația copilului său nu mai este un lucru bun. Sunt multe studii care arată că supraîncărcarea duce la oboseală, la respingere, la stres și anxietate. Ori chiar de acest rezultat încercăm să ne ferim!

Ca o concluzie putem reveni la studiul lui Bernstein și Triger. Cei doi autori preiau o cercetare efectuată de Belkin conform căreia 58% dintre mame consideră că sunt mai implicate în viața copiilor lor decât au fost propriile mamele. Iată de ce trebuie să știm unde sunt limitele și să conștientizăm faptul că uneori mai mult înseamnă prea mult. (vezi și un articol anterior pe această temă: Părinții întreabă: Cum și cât să-i stârnesc interesul? Când este “prea mult”?)