Din ce în ce mai des văd două situații contradictorii:
- Părinții care consideră că ghidajul total este cel mai bun mod de a educa copiii. Se transmite totul cu o fermitate absolută, copilul trebuie să se încadreze într-un tipar strict, atmosfera în familie este rigidă;
- Părinții care oferă copilului libertatea de a face ceea ce acesta dorește (fără a-l lăsa să încerce și gustul amar al consecințelor). Ei cumpără copiilor cadouri înainte ca aceștia să le ceară, sunt îngăduitori fără limite;
Sunt două situații extreme, dar au ceva în comun: copilul nu mai este lăsat să greșească și să știe că orice lucru produce consecințe. În primul caz părintele „face jocul” și copilul nu are dreptul să aibă alegeri, în cel de-al doilea părintele este un scut care preia toate șocurile pe care greșelile copilului le poate produce. În ambele situații avem de-a face cu copii care nu învață pe propria piele independența și simțul măsurii.
Zilele acestea au trecut 9 luni de când tatăl meu a trecut în neființă. Este, poate, încă un moment în care pot să prezint lecțiile trăite pe care știința pedagogică le-a pus – la rândul ei – în interiorul studiilor de specialitate.
Părinții mei ne-au oferit pe deplin conceptul de libertate asumată. Ne-au supravegheat încercările, dar ne-au lăsat să ne asumăm și succesul și eșecul deopotrivă. Un părinte trebuie să rămână în apropierea copilului pentru a preveni încercările periculoase, pentru a oferi suport afectiv, pentru a susține moralul, dar nu pentru a prelua responsabilitatea greșelior.
Iată o primă perspectivă. Clara Pitman spunea în 2013 că parentingul are de multe ori la baza lui un mit: „Dacă nu îi vom forța pe copii să facă ceea ce este bine când sunt mici ei nu o să mai aibă ocazia să se îmbunătățească și să devină adulți responsabili” Crezând într-un astfel de mit unii părinți aleg să își forțeze copiii și să nu îi lase să iasă din „traseul” prestabilit. Derept
Mai mult decât atât, Collins observă că atunci când intervine educatorul el deturnează sensul natural al consecințelor unui comportament. Autorul dă următorul exemplu: un copil îi fură jucăria unui alt copil. Dacă agresorul experimentează relația cu victima el trebuie să suporte resentimentele/furia acesteia față de el și să suporte consecințe firești (victima în mod natural devine supărată și are dorința de a utiliza puterea pentru a-și obține înapoi jucăria și să vrea să se răzbune). Dar dacă educatorul intervine prin faptul că îl pedepsește el pe cel vinovat, acesta din urmă nu o să învețe că acțiunea de a fura provoacă durere și resentimentul altora față de propria persoană, ci mai degrabă provoacă propria durere și resentimentele lui față de educator.
În sfârșit, Esch aduce în atenție o cercetare pe 1600 de subiecți: conform acesteia 98% dintre copiii de grădiniță aveau un nivel de geniu la nivelul gândirii divergente. Însă până vor deveni adulți doar 2% vor mai atinge un astfel de scor. Explicația unei astfel de situații este dată de educația conformistă, dar – mai mult – de lipsa posibilităților de a alege din viața copiilor. Mulți educatori le cer copiilor să facă un lucru sau altul fără să le ofere posiblitatea de a avea propriile opțiuni (iar dacă copiii cer motivarea acestor cerințe educatorii răspund prea des – spune Esch – „ Pentru că așa vreau eu!”).
Copilul trebuie să învețe și libertatea și consecințele acestei libertăți. Este important ca el să poată alege, să știe de ce alege, să știe ce să aleagă și să aibă curajul propriei alegeri. Mai mult decât atât: copilul trebuie să învețe – pe propria piele – că alegerile pot să-i ofere satisfacții sau pot să îi producă dezamăgiri. Și încă și mai important – el trebuie să accepte cu seninătate aceste rezultate ca lecții de viață care o să-l ajute să aibă decizii mai bune în viitor. Acesta este sensul libertății asumate așa am învățat de la părinții noștri și aceste lecții trăite trebuie să le dăm mai departe copiilor noștri.