De foarte multe ori părinților le vine foarte greu să admită că propriul copil a crescut și începe să fie din ce în ce mai independent, flexibilizează legătura -până acum atât de strânsă – cu părinții. Cu siguranță că apare un moment în care acest lucru nu mai se mai poate nega 
sau ascunde: momentul adolescenței însoțit de celebra criză în care părinții spun: „pur și simplu nu mă mai înțeleg cu el, parcă a înnebunit”. Totuși, aceast moment nu intervine atât de brusc pe cât s-ar părea, în decursul creșterii și educației copilului acesta caută permanent să se descopere, să își găsească un drum independent, să facă lucrurile singur. Părintele trebuie să încurajeze toate aceste tentative, trebuie să-i ofere, discret, o „plasă de siguranță”, să-i ofere șansa și siguranța reușitei atunci când cel mic își „deschide aripile”. O astfel de atitudine îi conferă copilului mai multă încredere în el, iar la momentul crizei adolescentine lucrurile nu vor mai decurge într-un mod radical. Copilul care și-a căpătat independența treptat învață să își gestioneze propriile emoții, să aibă o stimă de sine mai ridicată și își asumă și conștientizează deciziile. Dacă copilul se confruntă cu un părinte stresat că își pierde controlul și poziția centrală în viața copilului său avem o situație similară cu o oală cu ciorbă pe care am pus-o pe foc să fiarbă. Dacă o acoperim cu un capac ermetic, legat de oală, aburii strânși vor produce la un moment dat o mică explozie.
Iată de ce le sugerăm părinților să le ofere odraslelor lor suficiente ocazii se a se descurca independenți; aceasta nu înseamnă a ne abandona copiii în fața întâmplării, ci de a le da principiile și regulile de bază și să îi secondăm discret din umbră. Ne vom afla acolo să îi sprijinim dacă va fi nevoie, însă dacă copilul reușește singur îl vom aclama și vom face parte din bucuria reușitei lui!