Poate de multe ori s-a întâmplat să îi spuneți copilului (sau oricui în jurul dumneavoastră: pur și simplu „NU 
ÎNȚELEG!”. Analiza comportamentului dumneavoastră nu a scos în evidență nimic problematic. Unde se află atunci veriga lipsă?
Rob Yeung (2012), specialist în inteligența emoțională pune în evidență un exemplu interesant: dacă un client al unui manager al serviciului pentru clienți poate să fie enervat de faptul că managerul îl sună de două ori pe lună (deoarece i se pare sâcâitor), un alt client poate să aibă impresia că este neglijat dacă primește DOAR două apeluri pe lună. Managerul are un comportament standard – căruia nu i se poate reproșa nimic – dar oameni diferiți reacționează diferit.
Ceea ce nu pare „mare lucru” pentru dumneavoastră poate să aibă o importanță capitală pentru copil. Nu ascultăm suficient (sau atunci când, în sfârșit, o facem nu mai avem energie pentru a înțelege). Ceea ce trebuie să facem este să ne creștem sensibilitatea față de indicii vocale ale emoției, să ne dăm seama ce reacție provoacă comportamentul nostru în cel din fața noastră. Davidson și Begley (2012) în cartea lor despre aspecte ce privesc inteligența emoțională ne sfătuiesc să facem din acest lucru o experiență zilnică. Dacă suntem într-un loc aglomerat (restaurant, metrou, magazin) trebuie să ascultăm vocile celor din jur. Dar trebuie să fim atenți (și aici este elementul care face necesar acest exercițiu!) la tonul vocii și nu trebuie să ne intereseze ceea ce se vorbește, conținutul discuției. Trebuie să încercăm să ne dăm seama ce transmite acel ton: serenitate, bucurie, stres, furie etc. Trebuie să devenim mai receptivi la toate aceste informații care ne vin din exteriorul nostru.
După un asemenea atrenament o să fie mai ușor să gestionăm discuția cu copilul nostru. O să ne dăm seama când comportamentul nostru produce cu adevărat rezultatele dorite și când mergem (fără să ne dăm seama) pe un drum închis.
