Se împlinesc aproape 4 ani de la momentul la care tata a plecat dintre noi. A rămas însă toată moștenirea valorică, toate ușile deschise spre viitor pe care le-a sădit în sufletul copiilor lui și în viața celor care l-au cunoscut Despre aceste lecții învățate vreau să vă vorbesc astăzi aducând în atenție o valoare extraordinară în care credea cu toată ființa lui, o valoare a părinților noștri pe care societatea modernă o lasă să se deterioreze zi de zi. Lecția învățată este despre încredere – dar nu doar despre încrederea în sine (la care am făcut referire și în alte articole), ci despre încrederea în oameni, despre încrederea în ceilalți.
Pentru Streep (2014) încrederea reprezintă fundamentul tuturor conexiunilor umane – de la întâlniri întâmplătoare la prietenii și relații intime”. Mai bine spus, încrederea înseamnă baza pe care vom construi o relație cu cel de lângă noi; în lipsa acestei fundații orice relație tinde să se prăbușească mai devreme sau mai târziu.
Ce ne facem însă cu societatea de astăzi care ne transmite prin toate canalele media și prin miturile și poveștile urbane că nu este bine să ai încredere în nimeni, că dacă ai încredere în cineva ești un candidat sigur la rănirea sentimentelor mai devreme sau mai târziu? Unii părinți cred că au învățat bine lecția lipsei de încredere: Emma Sargent (2011, p. 138) povestește o situație bună pentru o reflecție profundă. Un copil (George) era singur la părinți, își respecta tatăl din al cărui cuvânt nu ieșea; relația lor era importantă pentru amândoi. Într-o zi tatăl lui i-a spus să încerce să sară din capul scărilor pentru că el stă la baza acestora și îl va prinde dacă este ceva în neregulă. Copilul era temător pentru că, deși îi plăcea să sară, distanța era mai mare decât cea la care se simțea în siguranță. Totuși, îndemnat de tatăl său (și având încredere că el se află acolo și îl va feri de pericole) și-a făcut curaj și a sărit. Atunci tatăl s-a dat la o parte și l-a lăsat să aterizeze fără ajutor (ceea ce a însemnat și o oarecare lovire). George a fost extrem de confuz și îndurerat; părintele, în schimb, văzându-l așa, i-a replicat: Așa o să înveți să nu ai încredere în nimeni!
Cum o să fie viitorul spre care ne îndreptăm dacă populația lumii o să fie formată din copii educați ca George? Ne dorim un astfel de viitor?
Borenstein (2002) spune că „din momentul în care încrederea ne-a fost trădată, oamenii o să aibă mai puțină încredere data viitoare”. Este o reacție firească de protecție în fața dezamăgirii și pierderii. Iar situațiile în care încrederea să ne fie înșelată de către cei din jur nu vor lipsi din viața noastră. Mai mult decât atât, conform lui David Dunning (apud Tugend, 2014) „din moment ce suntem mai în măsură să ne amintim trădările altor oameni decât interacțiunile pozitive cu aceștia, vom subestima sinceritatea și generozitatea acestora și vom supraestima egoismul lor”. Iată de ce este dificil să ai încredere în ceiallți după ce ai trecut și prin trauma dezamăgirilor. Ce este de făcut?
Albert Ellis (2002) ne oferă un posibil răspuns: „trebuie să crezi în tine pentru a bloca tendința de a da vina pe oameni la nivel general – indiferent cât de rău se poartă în momentul prezent. Apoi o să poți să-i ajuți să devină mai de încredere”. Un om puternic, un om care crede în propria persoană cu tărie este un om care crede și în ceilalți. Iar acest lucru este valabil și dacă citim invers: un om care crede în ceilalți este un om puternic, un om care crede în propria persoană. Dorim să creștem o generație de oameni puternici, o generație care să nu se teamă să creadă în cei din jurul lor, o generație în care nesiguranța să fie înlocuită cu siguranța asumată. Și este vorba despre siguranță asumată pentru că nu vorbim despre naivitatea de a crede în cel care te înșeală: vorbim despre puterea de a avea încredere într-un om chiar dacă alții au încercat să te înșele înaintea lui. Fiecare persoană merită să fie privită cu încredere, să primească „credit” ca relația să nu fie prejudiciată de modul în care am interacționat cu alții.
Și un ultim argument: „credem că oamenii care dovedesc o mare încredere în ceilalți sunt naivi (…) dar acest lucru nu este întotdeauna valabil” afirmă Nancy Carter și Mark Weber (2010). În cercetarea celor doi autori un grup de subiecți au vizionat videoclipuri cu opt interviuri simulate pentru angajarea unor oameni: jumătate dintre cei filmați spuneau adevărul, iar cealaltă jumătate spuneau minciuni pentru a apărea mai atractivi în ochii angajatorului. Și rezultatele au fost de-a dreptul surprinzătoare: oamenii care au dovedit încredere mai mare în alți oameni au fost și mai performanți în a detecta minciunile prin comparație cu cei care nu aveau încredere în cei din jurul lor.
Pentru tatăl meu încrederea în ceilalți, în oameni în general, era una dintre marile sale valori, o putere pe care am înțeles-o târziu, adult fiind. Este o lecție pe care trebuie să le-o oferim copiilor noștri alături de înțelegerea situației, prudență și rigoare; iată tradiția pe care trebuie să o ducem mai departe de la părinții noștri…
