Continuând să dezvoltăm lista prezentată de către Missoum (2003) ne vom ocupa astăzi despre cum îl 
învățăm pe copil un bun management al emoțiilor și stresului. Poate mulți părinți consideră că este un lucru care vine de la sine și nu trebuie să-i acordăm o atenție specială. Cu siguranță că micuțul nostru învață din tot ce i se întâmplă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-l sprijinim și să ne asigurăm că nu trece inutil prin o situație traumatizantă. Un exemplu dat de către Shapiro (2012) este revelator: un grup de fete populare se apropie de masa unei fete obișnuite și îi pune o întrebare: „Care crezi că este cea mai urâtă fată din școală?” Fericită că este băgată în seamă, fata obișnuită se uită în jur făcând o evaluare rapidă; le spune fetelor populare părerea ei indicând o fată de la altă masă. „Nu, răspunde șefa grupului de fete populare, noi am stabilit între noi că tu ești cea mai urâtă fată din școală!” și apoi – aparent – nu o mai bagă în seamă. În realitate îi așteptau reacția, dorind să-și bată și mai mult joc de ea: dacă va plânge, își va pierde cumpătul și va țipa ori va fugi din locul respectiv.
Dacă situația de mai sus i se întâmplă copilului dumneavoastră, știe cum să reacționeze? Așa cum spuneam mai devreme, copiii învață din experiență, dar – în astfel de cazuri prețul plătit este unul mult prea mare. Nu putem să ne ferim copilul de astfel de situații, dar putem să ne asigurăm că l-am pregătit pentru a trece cu succes prin ele.
Toate aceste aspecte încep de foarte devreme. Spre exemplu, vă amintiți de prima serbare de la grădiniță la care copilul dumneavoastră a trebuit să recite o poezie? Emoțiile părinților sunt de multe ori contagioase și pentru copii. Mulți părinți le spun copiilor: “Vezi să nu te încurci! Vreau să fiu mândru de tine!”(ori dacă nu o spun chiar cu cuvintele acestea o transmit într-un fel prin comportament micuților). În loc să tratăm situația cu echilibru și normalitate, de multe ori devine o presiune prea mare pentru copil: „Ai văzut ce bine știe Alina poezia?”ceea ce este primul pas în lungul drum al competiției de mai târziu din școală. Un aspect este bine să fie clarificat chiar acum: încercați, pe cât posibil, să vă comparați copilul doar cu el însuși, cu performanțele lui anterioare și posibilitățile lui de dezvoltare și nu cu alți copii din clasă (ori copiii colegilor de serviciu, vedetelor de la televizor etc.). Pentru că – în caz contrar – micuțul va crește cu o presiune continuă de a întrece performanța celor din jurul lui, cu o stimă de sine fragilă și un echilibru emoțional insuficient dezvoltat.
Pierdem un lucru important în acest tip de formulări (la care se adăugă minimalizarea emoției copilului – gen „Hai, nu te mai plânge!” ori „Nu ai nici un motiv să ai emoții!” – de parcă copilul ar putea să apese pe un întrerupător și să scape de emoții). Ele nu le arată copiilor cum să-și controleze emoțiile, ci nu le bagă în seamă! Dimpotrivă, părintele trebuie să acționeze drept un antrenor emoțional (Shortt et al 2010) discutând cu copilul, sprijinându-l și arătând că îl înțelege și îl acceptă.
Haideți, mai bine, să încercăm să facem lucrurile într-o stare de normalitate. De exemplu, la serbarea respectivă valorizați munca și nu neapărat rezultatul final. Copilul trebuie să simtă că sunteți mândru de el chiar dacă nu spune poezia la fel de bine ca un alt copil. Pentru a-i mai scădea din emoții este bine să mergeți cu el mai devreme în sala unde se va desfășura serbarea pentru a se obișnui cu mediul. Îi spuneți că se poate uita la o persoană în care are încredere (dumneavoastră sau educatoarea) și încercați să aveți o privire caldă, aprobatoare atunci când el se uită la dumneavoastră.
Mai târziu, la școală, încercați să faceți învățarea un joc și nu o competiție permanentă. Mai mult decât atât atunci când copilul greșește puteți face o sărbătoare a greșelii : îi spuneți că este doar o întâmplare și puteți face o pauză, să mâncați o prăjitură sau altceva care o să îi încarce bateriile pentru o nouă încercare. Este vital ca micuțul să aibă încredere în propriile forțe, să încerce iar și iar fără să abandoneze. Gestionarea greșită a emoțiilor apare atunci când această încredere în sine este scăzută. Există, de altfel, o balanță a nivelului de stres care spune că nici prea puțin stres nu este bun (copilul nu se simte suficient de provocat și nu se implică/întrebuințează suficient pentru a reuși), dar nici un nivel prea mare nu este favorabil (pentru că paralizează/blochează persoana). De multe ori, succesul în rezolvarea unor sarcini dificile ajută. Iată de ce, un joc de rol este o altă cale prin care părintele își poate ajuta copilul. Îi simulăm situația care-i produce stres pentru a experimenta (însă fără riscul unui caz real) până în momentul în care copilul se simte suficient de stăpân pe situație pentru a îi face față. Cu siguranță că în simulare nu putem atinge toate aspectele pe care realitatea le poate produce, dar nivelul de adaptabilitate și flexibilitate al copilului va crește.
În sfârșit, îl putem învăța să-și domolească reacția organismului în fața emoției (prin exersarea unei respirații profunde, liniștitoare); apoi putem discuta dintr-un punct de vedere exterior. Owen (2008) numește această tehnică musca de pe perete: copilul își poate închipui că este o muscă pe un perete și privește spre propria persoană. Cum se văd lucrurile din exterior? Dacă acele lucruri nu i se întâmplă lui cum le-ar rezolva?
Dincolo de toate acestea, nu uitați că de multe ori nivelul de emoție a copilului este produs (sau măcar sporit) de nivelul de emoție al părintelui. Știu că este greu să îl vedeți că se confruntă cu probleme, că vreți să reușească de fiecare dată și să fie cel mai bun în toate. Numai că acest lucru nu se poate, iar stresul dumneavoastră este un factor să-l tragă în jos și nu să-l sprijine spre succes. O atitudine caldă, calmă, echilibrată, pozitivă este ceea ce vă trebuie.